Daniel Pennac

Daniel Pennac, pe numele real Daniel Pennacchioni, născut pe 1 decembrie 1944 la Casablanca, în Marocul francez, scriitor francez. A primit Premiul Renaudot în 2007 pentru romanul său autobiografic Necazuri la școală (Chagrin d’école).

Daniel Pennacchioni este al patrulea și ultimul fiu al unei familii de origine corsicană și provensală. Tatăl său, absolvent de politehnică, a devenit ofițer în armata colonială, ajungând la gradul de general la sfîrșitul carierei, iar mama sa, casnică, era o cititoare autodidactă.

Și-a petrecut copilăria pe unde era staționat tatăl său, în garnizoanele din Africa (Djibouti, Etiopia, Algeria, Africa Ecuatorială), Asia de Sud-Est (Indochina) și Franța (inclusiv la La Colle-sur-Loup).

Tatăl său, pasionat de poezie, i-a insuflat de timpuriu gustul pentru cărțile pe care le-a devorat rapid în biblioteca familiei sau la școală.

Pennac a povestit în cartea Fratele meu  (Mon frère), publicată în 2018, relația sa puternică cu fratele său mai mare Bernard Pennacchioni, care a murit prematur în 2007.

Daniel  Pennac și-a petrecut o parte a școlii în internat, nerevenind în familie decât la sfârșitul trimestrului. Despre anii de școală povestește: „Eram un elev slab, convins că nu o să iau niciodată bacul.“

Nu era un elev strălucit la școală, iar în romanul Necazuri la școală a susținut că a avut nevoie de un an pentru a asimila logica și complexitatea literei „A”. Tatăl său, soldat și apoi general, nu și-a făcut totuși griji pentru asta, afirmând că fiul său va stăpâni perfect alfabetul după douăzeci și șapte de ani. Leneșul, în schimb, se credea victima disortografiei (tulburare a însușirii ortografiei) infantile. Aceste versiuni mai mult sau mai puțin ficționalizate ale dificultăților sale școlare nu l-au împiedicat să obțină bacalaureatul și apoi un master în litere la Nisa.

Totuși, grație anilor petrecuți la internat, a prins gustul lecturii. Nu li se permitea elevilor să citească, după cum evocă în Ca un roman: „Astfel că cititul era atunci un act subversiv. Descoperirii unui roman i se adăuga excitația neascultării.“

Ca adult, a lucrat ca taximetrist și ilustrator și, în urma studiilor umaniste, a ajuns să predea, devenind profesor de literatură în gimnaziu în 1969, mai întâi la Saint-Paul College din Soissons, apoi la Nisa și în cele din urmă la Paris. A predat mai ales la Colegiul privat d’Hulst (azi Paul Claudel-d’Hulst). Din această experienţă a fost inspirat să scrie cartea Ca un roman (Comme un roman). Și-a scurtat numele de familie de la Pennacchioni la Pennac de teamă să nu-l facă de rușine pe tatăl său pentru prima publicație din 1973, Serviciul militar în slujba cui? (Le service militaire au service de qui?), un pamflet despre serviciul militar. Această primă carte a sa, scrisă în 1973, după serviciul militar, e un pamflet unde atacă marile mituri aflate la baza discursului despre armata națională: egalitatea, virilitatea, maturitatea. A devenit atunci Daniel Pennac, schimbându-și numele spre a nu-i aduce prejudicii tatălui său, de formație militar.

În 1979, disperat de transformarea cartierului său adoptiv Belleville, din Paris, a petrecut doi ani în Brazilia, alături de prima sa soție Irène Pennacchioni-Léothaud care obținuse un contract de profesor la universitatea federală din Ceará, ședere care ar fi fost sursa romanului său Dictatorul și hamacul (Le Dictateur et le Hamac).

S-a întors în Franţa şi a început să scrie pentru copii. Împreună cu Tudor Eliad, un disident român, a propus două lucrări în genul burlesc: Copiii din Yalta (Les Enfants de Yalta), 1976 și Moș Crăciun (Père Noël), 1978.

Înainte de plecarea sa în Brazilia, Jean-Bernard Pouy i-a încredințat cele 15 cărți preferate din Série noire și pentru el a fost o încântare: „Dacă aș putea scrie așa, atunci mi s-ar potrivi.. Iar la întoarcere, Jean-Bernard Pouy l-a provocat să scrie un roman în acest sens, acesta fiind Fericirea căpcăunilor (Au Bonheur des Ogres), publicat în 1985 în Série Noire.

În 1995, a încetat să mai lucreze ca profesor pentru a se dedica în întregime literaturii.

A început să scrie pentru copii, inclusiv seria Saga Malaussène, un ciclu de romane care spune povestea lui Benjamin Malaussène, țap ispășitor profesionist, și multe personaje din anturajul său, în cartierul Belleville din Paris. Într-o lucrare din 1997 pentru Le Monde, Pennac a declarat că fratele cel mai mic al lui Malaussène, Cel mic (Le Petit), era fiul detectivului lui Jerome Charyn din New York, Isaac Sidel.

Daniel Pennac păstrează din copilărie o nostalgie pentru casă și o tandrețe pentru familia aleasă. Dacă scrierile sale sunt amuzante și pline de o imaginație debordantă, Pennac poate scrie și Ca un roman (Comme un roman), un eseu de pedagogie activă, lucidă și entuziastă, în care prezintă ceea ce el numește „Drepturile imprescriptibile ale cititorului” (Les droits imprescriptibles du lecteur).

Din aceste motive, publicul lui Pennac este format din copii, adolescenți, cititori de cultură medie, care sunt descurajați de critica academică sau de lectura de specialitate. Comme un roman critică glosa (adnotările explicative) și cere intervenția anarhică a cititorului (inclusiv la școală), care are dreptul de a sări peste pagini, de a nu termina cartea și de a reciti la infinit pasajele care îi plac, de a rătăci prin poveste și de a vorbi despre ea liber pentru a spori plăcerea. Pe scurt: formula potrivită pentru romancier este să provoace imersiunea în imaginație, într-o poveste nuanțată de umor, populism blând și uneori visător, clar delimitată de propoziții simple.

După cum o dovedește dedicația sa, albumul de benzi desenate Desfrâul (La Débauche), pe care l-a semnat cu Jacques Tardi, Pennac își dezvăluie conștiința socială și civică, revoltată de concedierea sălbatică, de situația unui șomer, victimă a unui șef corupt.

Daniel Pennac apără „plăcerea de a citi cu voce tare pentru că a practicat-o în copilărie”: mare amator al cărților audio, a înregistrat el însuși câteva dintre cărțile sale pentru edițiile Gallimard și pentru asociația Lire dans le noir. Și pe scenă, după ce a interpretat Merci la Théâtre du Rond-Point, l-a citit pe Bartleby, copistul de Hermann Melville, la Pépinière Théâtre. Bartleby în culise este documentarul regizat de Jérémie Carboni despre pregătirea acestui spectacol-lectură. În octombrie 2012, Daniel Pennac a citit propriul roman Jurnalul unui corp (Journal d’un corps), la teatrul Bouffes-du-Nord, iar piesa lui Al șaselea continent (Le 6e Continent) va fi interpretată în aceeași sală de spectacol.

În 2013, Daniel Pennac a contribuit la cea de-a patra ediție a cărții Audio Solidaire15 (înregistrarea audio a cărții Fericirea căpcăunilor (Au Bonheur des Ogres) de către utilizatorii de internet în beneficiul persoanelor nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere).

Daniel Pennac s-a asociat cu Florence Cestac, autoare de benzi desenate (Grand Prix de la ville d’Angoulême în 2000) pentru a scrie scenariul pentru O iubire exemplară (Un amour exemplaire), o lucrare parțial autobiografică, publicată în 2015 de Editura Dargaud. Albumul înfățișează copilăria lui Daniel Pennac în sudul Franței și întâlnirea sa cu un cuplu original, Jean și Germaine Bozignac, care trăiesc doar unul pentru celălalt, fiind șomeri și neavând copii. Lucrarea a primit o critică favorabilă și a fost apoi adaptată pentru Théâtre du Rond Point, sub conducerea Clarei Bauer. În acest spectacol, Pennac citește cu voce tare, în timp ce actorii joacă și Cestac desenează în direct. Turneele au avut loc și în Italia.

În 2016, a fost ales președinte al târgului de carte Brive. În 2021, a semnat prefața albumului autobiografic al lui Florence Cestac Un tată, o mamă, o familie minunată (a mea!), Un papa, une maman, une famille formidable (la mienne !).

Stilul său de a scrie poate fi plin de umor și imaginație, ca în „La Saga Malaussène”, sau savant, așa cum este exemplificat de eseul Ca un roman (Comme un roman).

De asemenea, scrie scenarii pentru cinema, televiziune și benzi desenate.

În 2023, Pennac a primit premiul Raymond Chandler.

Opere principale:

Saga Malaussène, în Seria Neagră: Fericirea căpcăunilor (Au bonheur des ogres), 1985; Zâna carabina (La Fée Carabine), 1987; Mica vânzătoare de proză (La petite marchande de prose), 1990; Domnul Malaussène (Monsieur Malaussène), 1995; Despre creștini și mauri (Des chrétiens et des maures), 1996; Fructele pasiunii (Aux fruits de la passion), 1999; Cazul Malaussène 1: M-au mințit, Gallimard (Le Cas Malaussène 1 : Ils m’ont menti), 2017; Cazul Malaussène 2: Terminus Malaussèn (Le Cas Malaussène 2: Terminus Malaussène), 2023;

Seria O aventură a lui Kamo: Kamo, ideea secolului (Kamo, l’idée du siècle), 1993; Kamo și cu mine (Kamo et moi), 1992; Kamo: Agenția Babel (Kamo: L’Agence Babel), 1992; Evadarea lui Kamo (L’Évasion de Kamo), 1992;

Romane pentru tineret: Cabot-Caboche, 1982; Ochiul lupului (L’Œil du loup), 1984; Romanul lui Ernest și Célestine (Le Roman d’Ernest et Célestine), 2012;

Alte romane: Copiii din Yalta (Les Enfants de Yalta), 1978; Moș Crăciun (Père Noël), 1979; Domnilor copii (Messieurs les enfants, 1997; Dictatorul și hamacul (Le Dictateur et le Hamac), 2003; Necazuri la școală (Chagrin d’école), 2007; Jurnalul unui corp (Journal d’un corps), 2012; Legea visătorului (La Loi du rêveur), 2020;

Eseuri: Serviciul militar în serviciul cui? (Le Service militaire au service de qui?), 1973; Ca un roman (Comme un roman), 1992; Gardieni și trecători (Gardiens et Passeurs), 2000; Mulțumesc (Merci), 2004; Fratele meu (Mon frère), 2018;

Teatru: Domnul Malaussène la teatru (Monsieur Malaussène au théâtre), 1996; Al șaselea continent (Le Sixième Continent), 2012.