Édouard Lockroy, 18 iul. 1838 – 22 nov. 1913, politician radical francez. A trăit 75 de ani.
S-a născut la Paris, fiul lui Joseph Philippe Simon (1803–1891), actor și dramaturg care și-a luat numele de Lockroy.
Începuse prin a studia arta, dar în 1860 s-a înrolat ca voluntar sub conducerea lui Garibaldi. Următorii trei ani au fost petrecuți în Siria ca secretar al lui Ernest Renan, iar la întoarcerea sa la Paris s-a angajat în jurnalismul militant împotriva celui de-al Doilea Imperiu Francez, la Le Figaro, Diable à quatre și, în cele din urmă, în Le Rappel, cu care numele său a fost de atunci strâns legat. A comandat un batalion în timpul asediului Parisului, iar în februarie 1871 a fost ales deputat în Adunarea Națională unde s-a plasat în extrema stângă și a protestat împotriva preliminariilor păcii.
În martie, a semnat proclamația pentru alegerea Comunei din Paris și a demisionat din funcția de deputat. Arestat la Vanves, a rămas prizonier la Versailles și Chartres până în iunie, când a fost eliberat fără a fi judecat. A fost închis de mai multe ori pentru articole violente din presă, iar în 1872 pentru un duel cu Paul de Cassagnac.
Lockroy a revenit în Cameră în 1873 ca deputat radical pentru Bouches-du-Rhône în 1876, 1877 și 1881 pentru Aix, iar în 1881 a fost ales și în arondismentul 11 din Paris. A ales să stea la Paris și a fost reales în mod repetat. În timpul alegerilor din 1893, a fost împușcat de un poet, șofer de taxi, pe nume Moore, dar nu a fost grav rănit. În primii zece ani ai vieții sale parlamentare, a votat în mod consecvent cu extrema stângă, dar apoi a adoptat o politică mai oportunistă și și-a oferit sprijinul fără rezerve ministerului premierului Henri Brisson din 1885.
În noul cabinet Freycinet, format în ianuarie 1886, a deținut portofoliul comerțului și industriei, pe care l-a păstrat în ministerul premierului René Goblet din 1886–1887. În 1885, a fost în fruntea scrutinului pentru Paris, iar includerea sa în ministerul premierului Freycinet a fost decisă pentru a indica o perspectivă de reconciliere între radicalismul parizian și republicanismul oficial. În timpul mandatului pentru portofoliul de comerț și industrie, a făcut aranjamentele preliminare pentru Expoziția din 1889 și, într-o scrisoare plină de spirit, a apărat ridicarea Turnului Eiffel împotriva Parisului artistic.
După scandalurile Panama și Boulangist a devenit unul dintre politicienii de frunte ai Partidului Radical. A fost vicepreședinte al Camerei în 1894 și în 1895, când a devenit ministru al marinei sub Léon Bourgeois. Măsurile sale drastice de reformă i-au alarmat pe politicienii moderați, dar a avut susținerea țării și a deținut același portofoliu sub Henri Brisson (1898) și Charles Dupuy (1898–1899).
Și-a oferit sprijinul administrației Waldeck-Rousseau, dar a criticat activ politica maritimă a lui Camille Pelletan în ministerul Combes din 1902–1905, perioadă în care a fost din nou vicepreședinte al Camerei. În 1905, a votat legea care separa biserica de stat.
Opere principale:
Lockroy a fost un susținător persistent și de succes al unei politici navale puternice, în apărarea căreia a publicat:
Marina de război, 1890; Șase luni, rue Royale, 1897; Apărarea navală, 1900; De la Weser la Vistula, 1901; Marina franceză și germană, 1904; Programul naval, 1906.
***
Despre Antonius Pingard (1797-1885), șeful secretariatului Institutului Franței Trei generații din această familie au ocupat funcții la Institutul Franței din Paris, fiind astfel familiari cu zoologul André Marie Constant Duméril, cu fiul său, de asemenea zoolog, Auguste și cu confrații lor. Primul, Jean Pingard (1757-1830), era administrator la Luvru al sălilor fostelor Academii dizolvate în 1793, apoi ușier la Institut. I-a urmat unul dintre cei doi fii ai săi, Antonius Pingard. O comisie a Academiei de Arte Frumoase a considerat că este necesar, „dată fiind boala prelungită a domnului Cardot, agent special și șef al secretariatului, să se alăture temporar domnul Antonius Pingard pentru a-l ajuta în atribuțiile sale și înlocuirea lui dacă este cazul” (şedinţa din 29 februarie 1840). Timp de 46 de ani, Antonius Pingard a condus în această funcție importantă în care s-a ocupat și de arhive, contabilitate, tipărire de memorii etc. Din corespondența intensă generată de aceste activități, multe scrisori adresate artiștilor sau primite de la aceștia apar în diverse arhive și acte de vânzări (Victor Hugo, Halévy, Berlioz, Scribe etc.). Biblioteca Institutului Franței păstrează 3 volume de Desene, portrete, cheltuieli și peisaje schițate, în cea mai mare parte în timpul ședințelor Institutului, de diverși academicieni și culese de Antonius Pingard, primul ușier al Institutului (1830-1859); portrete atribuite academicienilor Emile Perrin, Paul Delaroche, Hippolyte Flandrin, François Heim, Philippe Lemaire, Alexandre Lenoir etc. Fiica lui Antonius, Julia Pingard (1829-1905), asistenta tatălui său la Institut începând din 1848, i-a succedat în 1886, dar multă vreme a îndeplinit toate funcțiile, lăsând doar ceremoniile în sarcina tatălui său, în calitate de șef onorific al secretariatului Institutului Franței. Unul din frații Goncourt (Jurnal, 11 februarie 1875) l-a descris astfel: „Mi s-a dat un bilet [pentru o recepție la Academie], și în această dimineață, după micul dejun, plecăm, prințesa, domnișoara de Galbois, Benedetti, generalul Chauchard și eu, la Institut. Aceste festivități ale inteligenței sunt destul de prost organizate și, pe o vreme foarte rece, stăm la coadă, îndelung, între polițiști îmbufnați și trubaduri surprinși de busculada iscată între frumoasele doamne cu trăsuri și domnii cu rozete de ofițeri ai Legiunii de Onoare. În sfârșit, suntem la ușă. Apare un majordom. Nu, este ilustrul Pingard, o celebritate pariziană care își datorează o parte din notorietate faptului că este morocănos, un bărbat îmbrăcat tot în negru, cu dinți neregulați și mormăitul unui buldog iritat. Ne conduce într-un vestibul, împodobit cu statui de oameni mari, arătând foarte plictisit de reprezentarea lor în marmură, prea academică, dispare pentru o clipă, apoi reapare și o mustră aspru pe prințesă – pe care se preface că nu o recunoaște – pentru că a trecut de o anumită linie a podelei." Institutul Franței (Institut de France) este o instituție academică franceză fondată la 25 octombrie 1795 și cuprinde cinci academii: Academia Franceză Academia de înscrisuri și beletristică (Académie des inscriptions et belles-lettres) Academia Franceză de Științe Academia de Științe Morale și Politice (Académie des sciences morales et politiques) Academia de Arte (Académie des beaux-arts). © CCC