Émile Augier

Émile Augier, Guillaume-Victor-Émile Augier, 17 sept. 1820 – 25 oct. 1889, născut în Valence, poet și dramaturg francez popular. A fost al treisprezecelea membru care a ocupat fotoliul cu numărul 1 al Académiei Franceze pe 31 martie 1857 și Mare Ofițer al Legiunii de Onoare. A trăit 69 de ani.

A scris comedii ce lăudau virtuțile vieții clasei de mijloc și, alături de Alexandre Dumas-fiul și Victorien Sardou, a dominat teatrul francez în timpul celui de-al Doilea Imperiu (1852–1870). Augier și-a descris propria viață ca fiind „lipsită de incidente”.

Nepot al romancierului Guillaume Pigault-Lebrun, Émile Augier s-a născut la Valence, Drôme, Franța, într-un mediu burghez. Augier aparținea burgheziei înstărite atât prin spirit, cât și prin naștere. Tatăl său, Victor Augier, era avocat la Curtea de Casație.

A primit o educație aleasă și, când familia s-a mutat la Paris, în 1828, a urmat studii strălucite la Liceul Henri-IV, unde l-a avut coleg de clasă pe Ducele de Aumale, apoi la Facultatea de Drept. Intenționa să lucreze mai întâi în barou. A devenit funcționar alături de un avocat, în timp ce schița piese de teatru. Simțindu-și însă vocația de poet, la 24 de ani a compus prima piesă în versuri Cucuta (La Cigüe), inspirată din Antichitate și de o piesă a poetului și dramaturgului François Ponsard care l-a impresionat foarte mult.

În 1844, prima sa dramă, în două acte, Cucuta (La Ciguë), o comedie în versuri dedicată lumii antice, aparținând unei perioade în care drama romantică era în declin, iar gama sa aproape evazivă de subiecte abia se preta la izbucniri lirice de poezie pură, a fost refuzată de Comédie-Française, dar a avut un succes uriaș la Teatrul Odéon.

Acest debut fulgerător i-a lansat cariera dramatică, care a fost apoi punctată de mari succese. De atunci, la intervale destul de regulate, fie singur, fie în colaborare cu alți scriitori – Jules Sandeau, Eugène Marin Labiche, Édouard Foussier – a produs piese precum Fiul lui Giboyer (Le Fils de Giboyer) (1862) – care a fost privită ca un atac la adresa partidului clerical (favorabil dominației clerului) în Franța și care, cu siguranță, a fost desființat prin intervenția directă a împăratului.

Cu toate că a avut succes cu piesa Cucuta, s-a îndreptat apoi către lumea modernă și a descris cercurile burgheze ale Monarhiei din Iulie, apoi ale celui de-al Doilea Imperiu, care îl înconjurau și ale căror valori le susținea, dar le denunța excesele.

A făcut parte dintr-o „școală a bunului simț” care a apelat la gustul francez al vremii și piesele sale au fost, de asemenea, traduse și jucate pe alte scene europene.

În 1848 a devenit bibliotecarul fostului său coleg de clasă, Henri d’Orléans, Duce de Aumale. Din 1848 până în 1856, a fost consilier general al Cantonului Bourdeaux (Drôme).

Admirator și discipol al poetului și dramaturgului François Ponsard, a scris comedii burgheze ca reacție împotriva dramei romantice, precum Aventuriera (L’Aventurière), 1848. Aventuriera (L’Aventurière), 1848, prima dintre lucrările sale importante, arată deja o abatere de la idealurile romantice, iar în Căsătoria Olimpiei (Le Mariage d’Olympe), 1855, curtezana este prezentată așa cum este, nu glorificată ca în Dama cu camelii a lui Dumas-fiul. Augier sugerează că ceea ce face o femeie să devină curtezană este, în primul rând, o înclinație înnăscută către viciu. În Gabriela (1849), soțul, nu iubitul, este personajul simpatic.

Augier a produs libretul primei opere compuse de Charles Gounod, Sapho (1851). În această versiune a povestirii, o curtezană Glycère este o perfidă răufăcătoare, iar personajul principal care se sacrifică este în întregime heterosexual, nu un „invertit”.

Devenit deputat în 1852, fost ales membru în Academia Franceză pe 31 martie 1857 și a fost primit pe 28 ianuarie 1858 de poetul Pierre-Antoine Lebrun.

A fost numit senator la sfârşitul Imperiului, apoi consilier municipal la Croissy-sur-Seine.

În 1862, piesa de teatru Fiul lui Giboyer (Le Fils de Giboyer), care ataca clericalismul (atitudine de susținere a intervenției clerului în viața politică, socială și culturală a unei țări), a fost reprezentată doar la intervenția personală a lui Napoleon al III-lea.

A revenit rapid la comedia de moravuri cu Domnul Guérin (Maître Guérin), 1864, apoi Lei și vulpi (Lions et Renards), sau Doamna Caverlet (Madame Caverlet) care abordează tema divorțului. De asemenea, Familia Fourchambault (Les Fourchambault) a avut un mare succes, la fel ca și Ginerele domnului Poirier (Le Gendre de M. Poirier), piesă pe care a scris-o împreună cu Jules Sandeau.

Dintre comediile de moravuri fac parte Gabriela (Gabrielle), 1949, Căsătoria Olimpiei (Le Mariage d’Olympe), 1855, Doamna Caverlet (Madame Caverlet), 1876. De asemenea, s-a bucurat de succes cu satire sociale și politice precum Insolenții (Les Effrontés), 1861, Fiul lui Giboyer (Le Fils de Giboyer), 1862, sau Lei și vulpi (Lions et Renards), 1869.

Ultimele sale două piese, Doamna Caverlet (Madame Caverlet), 1876 și Familia Fourchambault (Les Fourchambault), 1879, sunt piese cu problematică (piese cu teză). Ultima sa comedie, Familia Fourchambault (Les Fourchambault) a fost reprezentată în 1879. După acea dată, nu a mai scris, reținut de teama de a produce lucrări inferioare.

Un susținător al instituției căsătoriei, Augier a satirizat adulterul în Leoaicele sărmane (Les Lionnes pauvres),1858, văzând în lăcomie și în bani însăși rădăcina răului. În această lucrare, soția care își vinde favorurile este biciuită.

Formularea titlului este explicată de prietenul de familie, Bordognon, care aruncă o privire ironică și critică asupra tuturor personajelor piesei: „Ce este o leoaică în acest jargon pe care îl numim limbajul lumii? O femeie la modă, nu-i așa? adică una dintre acele dandies-femei pe care le întâlnim invariabil acolo unde e la modă să se arate, la curse, în Bois de Boulogne, la primele spectacole, oriunde proștii încearcă să convingă că au prea mulți bani pentru invidioșii care nu au suficient. Adaugă o notă de excentricitate și ai leoaica, înlătură averea și ai leoaica sărmană.”

Lăcomia după aur, moralizarea socială, ultramontanismul, dorința de putere, acestea sunt satirizate în Insolenții (Les Effrontés), 1861, Fiul lui Giboyer (Le Fils de Giboyer), 1862, Contagiunea (La Contagion) anunțată sub titlul Baronul d’Estrigaud (Le Baron d’Estrigaud), 1866, Lei și vulpi (Lions et renards), 1869 – care, împreună cu Ginerele domnului Poirier (Le Gendre de Monsieur Poirier), 1854, scrisă în colaborare cu Jules Sandeau, ating cota maximă a artei lui Augier. În Philiberte, 1853, a realizat o comedie de salon grațioasă și delicată, iar în Jean de Thommeray, jucat în 1873 după marile schimbări din 1870, nota regeneratoare a patriotismului sună sus și tare.

A abordat și genul vodevil, viața Cartierului Latin cu Haina verde (L’Habit vert), la care a colaborat Alfred de Musset, care împărtășea cu el viața marilor bulevarde și un anumit dandyism.

Cea mai cunoscută piesă a sa, Ginerele domnului Poirier (Le Gendre de Monsieur Poirier), 1854, scrisă în colaborare cu Jules Sandeau, a susținut fuziunea noii clase de mijloc prospere cu nobilimea deposedată. Cu Jules Sandeau, a scris mai multe piese de teatru. Ginerele domnului Poirier (Le Gendre de Monsieur Poirier), 1855, pe tema rivalității dintre nobilimea ruinată și burghezia parvenită, este unul dintre cele mai mari succese ale sale. Piesa a fost adaptată pentru cinema de Marcel Pagnol în 1933. A mai colaborat cu dramaturgii Edouard Foussier și Eugène Labiche, pentru Premiul Martin (Le Prix Martin), 1876.

Dintre cele mai apreciate lucrări ale sale: mai întâi Aventuriera (L’Aventurière), 1848, apoi Gabrielle, 1849, scrise în versuri declamative. Augier s-a opus iubirilor adultere în această ultimă piesă. Mai târziu, s-a aventurat să descrie moravurile burgheze în mod satiric, ca în Insolenții (Les Effrontés) sau Fiul lui Giboyer (Le Fils du Giboyer) sau Contagiunea (La Contagion) și a descris influența dăunătoare a presei și defectele cercurilor clericale. Tratarea de către Augier a temei venalității presei și a corupției finanțatorilor din Insolenții (Les Effrontés), 1861, este la fel de tranșantă ca portretele comparabile ale romancierilor naturaliști.

S-a confruntat cu furia presei ultramontaniste (catolici ce susțin infailibilitatea și autoritatea absolută a papei și primordialitatea Bisericii catolice), în special a jurnalistului Louis Veuillot, care a răspuns cu un pamflet Fondul lui Giboyer (Le Fond du Giboyer). Poetul și criticul Victor de Laprade a scris, la rândul său, Vânătoarea învinșilor (Chasse aux vaincus), la care Augier a răspuns tăios.

Augier a început să-și publice operele complete în 1876, cu prefețe sau prologuri care explicau publicului faptul că dorea să fie un observator al moravurilor timpului său, dând de înțeles că era și un fel de traducător și că pentru aceasta trebuie să arate toate relele intime. Împărtășea într-o anumită măsură aceleași preocupări pentru teatru ca și Alexandre Dumas-fiul, acesta din urmă având mai multă finețe psihologică.

Autor a douăzeci și șapte de piese de teatru, o colecție de poezii și numeroase scrisori și dedicații, lucrări scrise în mare parte la Croissy-sur-Seine, unde a fost consilier municipal și unde numele său a fost dat unei străzi în timpul vieții, Emile Augier a fost unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi ai timpului său.

Émile Augier a abordat teme precum ipocrizia burgheză, lăcomia, adulterul, iezuiții, clericalismul, în final în limitele a ceea ce publicul său putea accepta.

Și-a abandonat romantismul timpuriu pentru un teatru realist convențional, cu o mare măiestrie a versificației. Idealul său era reflectarea unei anumite burghezii ostile excesului, deopotrivă scandalizată și curioasă de amoralitatea finanțatorilor și mângâiată de o viață de familie pașnică. Acesta este motivul pentru care Augier, descriind exact ceea ce era necesar din neajunsurile timpului său, a fost un dramaturg de succes.

Augier a fost un moralist neînduplecat și toate piesele sale au, într-o oarecare măsură, un scop didactic. Piesa sa în versuri Gabrielle, 1849, atacă credința romantică în dreptul divin al pasiunii, în timp ce Căsătoria Olimpiei (Le Mariage d’Olympe), 1855, se opune ideii reabilitării unei femei de moravuri ușoare prin dragoste, așa cum este exprimată în Dama cu camelii (Dame aux Camélias) de Dumas-fiul.

Dar ar fi nedrept să se sugereze că Augier a fost un simplu predicator. A fost un moralist în același sens în care termenul poate fi aplicat lui Molière și marilor dramaturgi. Nici interesul dramelor nu depinde de o intriga elaborată, ci izvorăște din personaje. Bărbații și femeile lui sunt reali, mulți dintre ei tipici.

Versul său, chiar dacă nu cel al unui mare poet, are calități dramatice excelente, în timp ce proza ​​dramelor sale este admirabilă prin sinceritate, vigilență, forță și un spirit mare și eficient.

Un monument grandios, datorat ducesei de Uzès, unde Émile Augier este reprezentat având o înălțime de șase metri, pe un soclu de piatră înconjurat de muze, a fost inaugurat în 1897 la Valence. În 1942, sub Regimul de la Vichy, a fost deșurubat și topit, ca parte a mobilizării metalelor neferoase. Un alt monument, realizat de Louis-Ernest Barrias în 1895 și instalat în Piața Odeon din Paris, a avut aceeași soartă.

Bulevardul Émile-Augier, din Paris, arondismentul 16, precum și o stradă din Valence, Grenoble și Croissy-sur-Seine (numită în 1864, în timpul vieții) îi poartă numele.

Opere principale: Aventuriera (L’Aventurière), 1848; Gabriela (Gabrielle), 1849; Diana (Diane), 1852; Philiberte, 1853; Ginerele domnului Poirier (Le gendre du monsieur Poirier, 1855; Căsătoria Olimpiei (Le Mariage d’Olympe), 1855; Insolenții (Les Effrontés), 1861; Fiul lui Giboyer (Le fils du Giboyer), 1862; Domnul Guérin (Maître Guérin), 1864; Baronul d’Estrigaud (Le Baron d’Estrigaud), 1866, Lei și vulpi (Lions et renards), 1869; Jean de Thommeray (Jean de Thommeray), 1873; Doamna Caverlet (Madame Caverlet), 1876; Familia Fourchambault (Les Fourchambault), 1879.