Fascinația grădinilor japoneze

Nisip, pietre, apă, lanterne; puritate și asimetrie, nimic nu este lăsat la întâmplare. Arhitectura grădinii este la fel de codificată precum caligrafia, ceremonia ceaiului sau ikebana. Asistăm la o adevarată transformare a lumii. O oază de liniște, un loc de meditație. Suntem departe de rigoarea rece și geometria savantă a grădinilor franțuzești de la Versailles, de cascadele de flori ale grădini­lor englezești.

Inspirate din China secolului al Xl-lea – pionierul în gen – grădinile japoneze sunt mai mult decât un loc în natură, ele sunt un loc de meditație și exprimă o filozofie exactă precum o catedrală sau un text literar.

De-a lungul secolelor, japonezii au construit un adevărat cod al frumuseții. Ei caută, înainte de orice, simplitatea, arta de a sugera, senzațiile învăluitoare, culorile discrete. Pentru a ajunge aici, trebuie să stăpânești reguli foarte pre­cise.

În Japonia, grădinarul nu este o simplă mână de lucru. El este poet și filozof. Meșterul îi face pe discipoli să lucreze după un cod ances­tral, accesibil doar inițiaților. Adesea, grădinarul nu folosește nici un plan, nici o echipă. Dispoziția grădinilor este făcută în așa fel încât ele să poată fi văzute din case sau din temple.

Să alegi o piatră, nu este un lucru simplu. Forma, volumul, textura, culoarea îi determină valoarea. În sec. al VI-lea, împăratul Chinei a oferit suveranului japonez un cadou foarte prețios: o piatră de grădină. Cota acestor pietre nu scade și pot fi vândute pe sume exorbitante. Aceste pie­tre nu trebuie puse pe pământ, ci îngropate precum un aisberg, partea ce se vede din ea nefiind și cea mai importantă. Astfel, ele par a răsări din pământ.

Apa face și ea parte din elementele indispensabile. Un eleșteu cu o insulă căreia încerci să-i dai forma unei broaște țestoase – imagine a longevității – face parte din simbolurile ce au fost adoptate de toate religiile practicate în Japonia.

Shintoismul, taoismul și budismul, dând prioritate armoniei dintre om și natură, au luat în sarcina lor animismul primitiv ce atribuie elementelor un suflet și o putere divină. Echilibrul trebuie să domnească între yang – principiul masculin, luminos, activ, evocat de formele ascuțite și dure și yin – femininul sobru, posesiv, blând și curbat.

Alte reguli după care sunt construite aceste grădini: niciodată un copac nu este plantat în mijlocul grădinii, evitarea de trasee rectilnii, dispunerea pietrelor și vegetației respectând numerele impare magice – 3, 5 și 7.

Meșterii grădinari au transmis știința lor din generație în generație. Dacă aceste grădini s-au modificat de-a lungul timpului, ele țin cont încă de tradiție și au acelasi rol. Japonezii se refugiază în ele pentru a scăpa de stres și pentru a gusta, câteva momente, bucuria de a trai.

Originea artei grădinaritului se află in China antică, de unde a venit în Japonia cam în aceeași vreme cu budismul și cu arbustul de ceai. Japonezii nu au rămas la particularitățile grădinii de tip chinez, ci au adaptat această artă la relieful țării lor unde, pe o întindere relativ mică, varietatea liniilor, bogăția denivelărilor sunt cu mult mai mari decât în altă parte.

În strădania lor de a schimba și a asimila arta grădinilor, japonezii au ținut seama nu numai de relief ci și de structura lor sufletească, de conceptul lor asupra frumosului. Practic, arta grădinaritului, venită de pe continent, în Japonia a fost într-atât de transformată încât o putem socoti un produs recreat. Ceea ce astăzi este demn de admirat, grădina vreunui templu sau a unui pavilion de ceai celebru, apare ca un produs japonez inconfundabil, cu personalitate perfect conturată.

Cel mai adesea, originalitatea grădinii japoneze a decurs din materializarea „descoperirilor” lor estetice: valoarea asimetriei, intuirea surprizei oferite de o formă neașteptată, linia contorsionată, fantezia debordantă, tiranică, în „dirijarea” plantelor.

Nu a fost neglijată niciodată situarea valorică a amănuntului. Grija pentru respectarea strictă a detaliului a făcut din grădina niponă locul de întâlnire a unor nuclee simbolice. O grădină poate simboliza idei abstracte în funcție de forma care i se conferă, de materialul care o alcătuiește. O grădină e capabilă să semnifice pacea, bătrânețea, castitatea etc.

De cele mai multe ori, potrivit unei idei de origine indiană, grădina are scopul alcătuirii unui spațiu adecvat meditației. Fiecare amănunt al grădinii trebuie să dea de gândit, să stimuleze fantezia dar și întoarcerea spre sine, să predispună la autoanaliză, liniște și împăcare sufletească. Arhitectura unei grădini, oferind dimensiunea curată a elementelor naturale, aduce limpezimea și purificarea interioară celui oprit pentru meditație.

Dacă ar fi să definim foarte pe scurt caracteristicile grădinii tradiționale japoneze, atunci ar trebui să spunem că ea posedă un eleșteu unde se dezvoltă luxuriant și își încrucișează prelungirile vegetale o suită întreagă de plante acvatice. Mai apoi, în grădină se găsește un pod de piatră asupra căruia anii scurși au imprimat o patină cu totul aparte, vrednică de a fi admirată;  arbori măreți, cu trunchiurile răsucite în chip straniu, arbuști, tufișuri, alei cu traiectorii imprevizibile, completează imaginea.

În privința podurilor din grădinile japoneze, trebuie făcută mențiunea despre multipla variație a înfățișării lor. Dintre cele mai faimoase, desigur că sunt impresionante podurile arcuite pe sub care pot trece ambarcațiuni.

Podurile plate sau în zig-zag (yatsuhashi)  pot fi prevăzute cu acoperișuri, așa cum s-au născut încă din secolul al XIV-lea, sub influența arhitecturii zen.

Fiecare epocă istorică și-a avut maniera sa de a se exprima prin alcătuirea grădinilor. Varietatea mare, formală, s-a grefat pe un trunchi solid și constant, mereu același.

Din literatura lirică a perioadei Nara (secolul VIII), aflăm amănunte despre felul cum erau construite grădinile. Rezultă, cu evidență, încă foarte prezenta influență chineză, poate chiar copierea modelelor venite din China, fără încercarea de a modifica ceva. Aceleași grădini împrejmuite de lacuri și insule unite prin poduri arcuite, aruncate peste limbi înguste de pământ. Mâna omului, a artistului, izbutea să deseneze atât de abil o grădină, încât nimic artificial, nimic „făcut” nu deranja privirea. Măiestria creatorilor de grădini se așeza alături de cea a naturii. Din perioada Nara a rămas stilul shumisen, în care sunt prezente mai multe pietre, cea mai înaltă reprezentând muntele mitologic Shumisen / Sumeru / Meru (munte mitic considerat axa lumii în mitologiile persane, budiste, jainiste, hinduse; munte legendar, considerat sacru deoarece se spune că s-ar afla în centrul Universului).

Mai târziu, în perioada Heian, a intervenit o diversificare a grădinilor potrivit exigențelor impuse de construirea locuințelor. Stilul arhitectural shinden-zukuri, din care se mai păstrează, la distanță de aproape un mileniu, câteva exemplare, cum ar fi grădinile templului Joruri-ji din Kyoto sau ale mănăstirii Byodo-in din Uji, își impune canoanele estetice.

Templul Joruri-ji din Kyoto

În Japonia, templele sunt construite din lemn, de cele mai multe ori din lemn de cedru. Puține rezistă timpului și incendiilor, dar sunt mereu reconstruite, încât sunt asemenea păsării Phoenix, se nasc din propria cenușă.

Mănăstirea Byodo-in din Uji

Lacul artificial trebuia să fie situat la sudul clădirii și să traverseze grădina de la răsărit spre apus. Dinspre nord spre sud curgea un pârâu care șerpuia printre stânci, printre maluri străjuite de copaci falnici.

Pârâul era obligat să facă o cascadă, cel mai adesea ascunsă privirii superficiale, înecată în vegetație. Imaginea amintea parcă de faimoasele picturi chineze, produse ale artiștilor care iscodeau natura din orizontul lor înalt, ca și cum în tehnica tablourilor nu ar fi trebuit să vină cândva descoperirea perspectivei.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.