François de La Rochefoucauld, 15 sept. 1613 – 16 mar. 1680, scriitor si moralist francez, fin observator al moravurilor si caracterelor. A trait 67 de ani.
Face parte din mișcarea literară a clasicismului și este cel mai bine cunoscut pentru maximele sale. Deși și-a publicat oficial doar Memoriile și Maximele, producția sa literară este foarte densă.
Născut la Paris, în 1613, într-o perioadă în care curtea regală ezita între a favoriza nobilimea și a o amenința, a fost considerat un exemplar desăvârșit al nobilului din secolul al XVII-lea.
François al VI-lea, Duce de La Rochefoucauld, Prinț de Marcillac, aparținea uneia dintre cele mai ilustre familii ale nobilimii franceze. A participat, de foarte tânăr, la complotul doamnei de Chevreuse împotriva lui Richelieu. De atunci, viața lui a fost punctată de evenimente nefericite; trimis pentru opt zile de închisoare la Bastilia, a optat pentru exil și s-a retras pe domeniul său, la castelul Verteuil, timp de doi ani. Când Richelieu a murit, s-a întors la curte. Mazarin i-a urmat lui Richelieu, dar animozitatea față de el nu s-a diminuat.
Rănit de mai multe ori în luptă, a fost pe punctul de a-și pierde vederea. Bucurându-se de favoarea lui Ludovic al XIV-lea, s-a dedicat reflecției. După moartea tatălui său, și-a luat titlul de duce de La Rochefoucauld.
Apoi și-a scris „Memoriile” pe care le-a consacrat regenței Annei de Austria, dar scandalul l-a obligat să își renege lucrarea. De atunci a frecventat saloanele „oamenilor cinstiți” și, sensibil la farmecul feminin, s-a împrietenit cu marchiza de Sévigné, doamna de Sablé și mai ales cu doamna de La Fayette.
Reflecțiile sale succesive l-au determinat să publice o lucrare inedită: „Maximele”, punctate de aforisme filosofice. La Rochefoucauld se va stinge după ce a primit ultima împărtășanie din mâinile episcopului francez Jacques-Bénigne Bossuet.
Opere principale:
– Memorii, interesant document istoric al epocii, în care este descrisă epoca Frondelor
– Maxime (Cugetări sau sentințe și maxime morale), expresie a conceptiilor sale filozofice, o operă de viziune pesimistă, remarcabilă prin acuitatea observației, care a introdus aforismul în literatura franceză.
[Fondă (Fronda Parlamentară și Fronda Prinților) : nume dat revoltelor din Franța, la mijlocul sec. XVII, ca urmare a politicii de întărire a absolutismului regal și a fiscalității excesive în timpul minorității lui Ludovic XIV (1648-1653), între Mazarin, nobilime și parlament.]