Henrik Pontoppidan

Henrik Pontoppidan, 24 iul. 1857 – 21 aug. 1943, născut în orașul Fredericia din Iutland, partea continentală a Danemarciei, prozator danez realist, autor a numeroase romane. Premiul Nobel pentru Literatură, 1917 (împreună cu scriitorul Gjellerup). A trăit 86 de ani.

Henrik Pontoppidan a fost o figură a neoromantismului sau a Gennembrud-ului danez. Romanele sale, care sunt simultan realiste, deși departe de considerațiile naturaliste și pesimiste, descriu viața din Danemarca în secolul al XIX-lea. Thomas Mann l-a numit „un poet epic născut… un adevărat conservator, care într-o lume obosită a păstrat marele stil în roman”.

Provenea dintr-o familie veche al cărei strămoș, în secolul al XVII-lea, luase numele latinizat de Pontoppidan pentru că era administrator al moșiei Broby (Bro = pons, by = oppidum (oraș fortificat în epoca romană)).

Henrik Pontoppidan s-a născut la 24 iulie 1857 în Frédérica, unde tatăl său, Dines Pontoppidan, era pastor înainte de a fi numit la Randers în 1863, oraș care urma să fie ocupat de germani și austrieci în 1864 în timpul războiului care i-a opus Danemarcei.

Henrik Pontoppidan și-a petrecut copilăria în orașul Fredericia din Danemarca. În ciuda bugetului redus al tatălui său, a studiat la Copenhaga la Institutul Politehnic, unde a obținut diploma de inginer.

De-a lungul tinereții, a fost influențat de „grundtvigianismul” tatălui său (adeptul învățăturii lui Grundtvig) și de mama sa care, în ciuda sau din cauza celor 16 copii pe care i-a avut, era adesea bolnavă și mereu obosită.

A lucrat ca jurnalist până în 1880, când s-a dedicat în totalitate literaturii. În 1881 și-a început cariera literară ca autor de nuvele, anul în care s-a și căsătorit cu o tânără țărancă din Oestby, Mette Hansen (1855-1939).

A publicat apoi o colecție sub titlul Aripi tăiate (Staekkede Vinger). În 1884, s-a mutat la Oestby împreună cu soția sa și cei doi copii ai lor, dar a divorțat în 1892 pentru a se căsători cu Antoinette Kofoed (1862-1928).

Romanele sale reflectă interesul său pentru realitatea socială și politică. Primele sale nuvele au fost Aripi tăiate, 1891-1895, unde descrie viața clerului danez și apoi a publicat Emmanuel sau copiii pământului, 1896, Pământul făgăduinței, 1896.

Cea mai importantă lucrare a sa a fost autobiografia Per cel norocos, 1898-1904, în care și-a arătat nemulțumirea față de educația protestantă și burgheză pe care a primit-o.

Trilogia Pământul făgăduinței, 1891-1895, este o veritabilă frescă socială în care, printre evidente influențe autobiografice, reușește să se distanțeze atât de creștinism, cât și de orice idealizare a țăranului, de tip rousseau-ist și tolstoian;

A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1917, împreună cu compatriotul său Karl Adolph Gjellerup, pentru „descrierile sale autentice ale vieții de zi cu zi din Danemarca. “.

Opera lui Pontoppidan reflectă istoria Danemarcei de peste cincizeci de ani, întreruptă la începutul secolului. O perioadă deosebit de importantă, deoarece s-a făcut trecerea de la guvernarea autoritară la guvernarea democratică și o transformare socială profundă.

Principalele sale lucrări, scrise între 1890 și 1920, sunt, după propriile sale cuvinte, o versiune daneză a unui amplu studiu social în tradiția lui Balzac sau Zola.

Opere principale:

trilogia Det forjættede land (Pământul făgăduinței), 1891 – 1895, alcătuită din: Muld (Pământul natal), 1891; Det forjættede land (Pământul făgăduinței), 1892; Dommens dag (Ziua judecății), 1895; Lykke Per (Per cel norocos), roman semiautobiografic, 1898 – 1904, De dødes rige (Împărăția morților), în care arată progresul capitalismului în Danemarca, 1912 – 1916, nuvela Ursul polar, 1927.