Ioan Alexandru
Ioan Alexandru, pseudonimul literar al lui Ion Şandor Janos, 25 dec. 1941 – 17 sept. 2000, născut la Ţopa Mică, jud. Cluj, poet, publicist, eseist și om politic român. A trăit 59 de ani.
A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.
Fiu de ţărani, tatăl lui fiind Ioan Şandor, iar mama, Valeria, născută Cozar.
Studii la Liceul „G. Bariţiu” din Cluj (1958-1962) şi Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962) şi Bucureşti (1964-1968).
Asistent la Facultatea de Lb. şi Literatura Română a Univ. din Bucureşti (din 1968). Bursier pentru specializare la Freiburg, Germania (1968-1972), unde l-a studiat pe Heidegger.
A călătorit în Franţa, Grecia, Israel etc. Doctor în litere (1973), cu teza Patria lui Pindar şi Eminescu. A debutat în Tribuna (1960), cu poezii.
A colaborat la majoritatea publicaţiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni. Debutează editorial cu vol. Cum să vă spun (1964).
A evoluat de la poezia de tip pindaric, clasicist, spre cea religioasă, unde se îmbină fondul autohton, al istoriei naţionale, cu imnografia ortodoxă de tip bizantin.
Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioadă, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutător de absolut.
Premiul Uniunii Scriitorilor (1965); Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti (1981).
După 1989, a fost cadru didactic la Universitatea din Bucureşti, specialitatea teologie și senator PNŢCD.
A fost considerat în epocă unul dintre continuatorii curentului autohtonist.
Opere principale:
Cum să vă spun, 1964; Viaţa deocamdată, 1965, Premiul Uniunii Scriitorilor; Infernul discutabil, 1966; Vină, 1968; Vămile pustiei, 1969; Poeme, 1970; Imne, 1964–1973; Imnele bucuriei, 1973; Imnele Transilvaniei, 1976; Imnele Moldovei, 1980; Imnele Ţării Româneşti, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1981; Poezii/Poesie trad. în lb. italiană de G. Lăzărescu, prefață de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1981; Pământ transfigurat, prefață de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1982; Imnele iubirii, 1983; Imnele Putnei, 1985; Imnele Maramureşului, 1988; Bat clopotele în Ardeal, 1991; Căderea zidurilor sau Adevărul despre Revoluţie, 1993.