Istoria gradinilor – Gradina Edenului (1)

Istoria gradinilor – Gradina Edenului (1)

  1. Gradinile originare: Eden-ul crestin si Jannah-ul Coranului

Omul, de cand exista, a simtit nevoia sa restructureze, sa recreeze  lumea.  O lume a carei imagine sa corespunda aspiratiilor sale lumesti și spirituale, imagine a unui paradis promis sau pierdut, dar si în pas cu epoca in care traia. Grădina este, fără îndoială, unul dintre locurile care reflecta cel mai bine spiritul unui secol, sperantele care l-au insufletit, precum și regulile care l-au structurat.

Prima gradina cunoscuta din lume, si citata în Biblie, nu are alt creator decat pe Dumnezeu insusi.  In acest loc mitic, Creatorul a dat viata primilor doi gradinari: Adam și Eva. Acest loc minunat, ilustrat, printre altii, de penelul  genialului Hieronymus Bosch (cca.1453 – cca.1516), în compoziția sa “Grădina placerilor”, în jurul anului 1504, a devenit, în ochii credinciosilor, Paradisul terestru.

Tripticul Gradina placerilor, Hieronymus Bosch

Paradisul, Gradina Edenului sau Gradina lui Dumnezeu este un  loc al existentei pozitive, armonioase și atemporale, unde exista doar pace, prosperitate si fericire. Astfel, gradina originara inspira frumosul, minunatul, linistea, fericirea, dar si puterea si, mai ales, maretia puterii!

Gradina Edenului – gradina ideala

La început, Dumnezeu a creat o grădină, numele ei era Eden…  Paradisul mitic…

Prima gradina, gradina Edenului a fost plantata de Dumnezeu, și Dumnezeu a creat primul om, primul grădinar, Adam.

Crearea Paradisului – Biblia, Geneza, 2, 5-17

5 În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul.

6 Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului.

7 Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.

8 Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.

9 Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

10 Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe.

11 Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur.

12 Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix.

13 Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş.

14 Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.

15 Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.

16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;

17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Dante Alighieri, Divina comedie, Paradisul, Cântul XXXIII

“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte

căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

asemeni roţii mă-mpingea-nainte

iubirea ce roteşte sori şi stele.”

sau

“Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;

ci-mi și porni și-al meu și dor și velle [=vointa],

asemeni roții ce-i egal mișcată,

iubirea care mișcă sori și stele.”

Descrierea Paradisului lui Dante este un adevărat poem al luminii şi al frumuseţii căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.

Francis Bacon, Essays, “Of gardens”, 1625

Francis Bacon a compus, in 1625, un poem pe tema Paradisului:

“La început, Dumnezeu Atotputernic a sădit o grădină.

Și într-adevăr, aceasta este cea mai pură plăcere omeneasca.

Cea mai mare reîmprospătare a mintii oamenilor;

fără de care clădirile și palatele nu sunt decat lucrări grosiere.

Și vom vedea  întotdeauna, atunci când va veni timpul

politețe și eleganță, oamenii construind maiestuos

inainte de a grădinari cu finețe:

ca și cum grădinăritul ar fi arta supremă.”

John Milton, Paradisul pierdut, 1667

“Gradina Edenului se afla în mijlocul unui campii delicioase, acoperite cu verdeață, ce se intindea in varful unui munte înalt, și forma, încununând-o, un bastion inaccesibil…

Mijlocul acestui peisaj fermecător, unde se afla o grădină, si mai delicioasa, il avusese pe Dumnezeu însuși drept randuitor.

El a facut sa creasca din acest san fertil pomii cei mai potriviti sa farmece privirea, sa incante mirosul și gustul. In mijlocul lor se inalta pomul vieții, din care curgea  ambrozie ca aurul lichid. Nu departe era pomul cunoștinței binelui și răului, care ne-a costat atât de scump; pom fatal a carui samanța a rodit moartea!…

Cat ii este de greu artei sa descrie aceasta fantana de safir, ale carei ape argintii și întortocheate, serpuind peste pietre orientale si peste nisipuri de aur, formau labirinturi fără sfârșit sub umbra care le acoperea, varsandu-si nectarul peste toate plantele, si hranind florile vrednice de paradis! Ele nu erau deloc aranjate în compartimente simetrice, nici in buchete formate cu arta.

Natura binefăcătoare le raspandise din abundenta pe dealuri, in văi, pe câmpiile descoperite, care incalzeau ușor razele soarelui, si în aceste leagane in care umbra deasa păstra în timpul arsitei zilei o prospețime plăcută.

Acest taram al fericirii bucolice fermeca privirea prin varietatea lui: natura, aflata încă în copilaria sa,  disprețuind arta și regulile, isi desfasura toate gratiile și intreaga sa libertate. Se vedeau  câmpuri și covoare verzi cu nuanțe admirabile și înconjurate de plantații bogate in pomi de o mare  frumusete: dintr-unii curgeau balsame prețioase, smirnă și rasini parfumate; de altii atarnau fructe stralucitoare si aurii care fermecau privirea si gustul …

Ici, palmierii acopereau dealuri frumoase, colo apele șerpuiau în sânul unei văi acoperite cu flori și trandafiri fără spini.”

Paradisul sau Gradina Edenului este un concept important introdus la începutul Bibliei, în cartea Genezei, si are o semnificație specială pentru religiile avraamice. Intr-un sens mai larg, conceptul de paradis este prezent în aproape toate religiile. Acesta este, adesea, locul final unde oamenii sunt recompensați pentru comportamentul lor bun. Credincioșii vorbesc, de asemenea, despre “Împărăția lui Dumnezeu” care va fi vazuta la sfârșitul lumii. Un concept similar, Nirvana, există în hinduism, jainism și budism, deși este mai mult o stare spirituala decat un loc fizic.

In creștinism, există două paradisuri: paradisul terestru/pamantesc  si paradisul celest/ceresc.

Paradisul terestru

Expresia “paradis terestru” nu exista – ca atare – în textul ebraic al Genezei. Acesta este un titlu de capitol adaugat în unele ediții (precum cea a Vulgatei), pentru a face textul original mai ușor de citit. Textul original al Genezei este scris fără nici o numerotare a capitolelor (de exemplu, Biblia de la Ierusalim) și, prin urmare, nu menționează nici un paradis terestru.

Expresia desemneaza locul creat de Dumnezeu pentru Adam și femeia sa (pe care Adam a numit-o Eva, deoarece ea va da viață urmașilor săi, Eva însemnand deci viață) și în care ar fi trebuit să trăiască atat ei, cat si descendenții lor.

Conform primului capitol al Bibliei, capitolul Genezei descrie o grădină a placerilor sau grădina Edenului, grădină minunată în care cresc tot felul de copaci și plante cu fructe delicioase, și unde coexistă în armonie toate animalele sub conducerea omului.

Paradisul celest

In mod obisnuit, paradisul celest este lăcașul unde sufletele neprihanite ajung după moarte. Acesta nu este un loc fizic, ci o stare de spirit, unde cei neprihăniți vor cunoaste fericirea veșnică, perfectă și infinită în contemplarea lui Dumnezeu. Paradisul terestru era imaginea paradisului celest.

Spre deosebire de paradisul celest, sufletele celor care il neagă pe Dumnezeu se separa de el si aceasta  “auto-excludere” (Catehismul Bisericii Catolice) reprezinta iadul sau infernul pentru ca acestia se auto-exclud, de facto, de la Dragoste si Fericire, Dumnezeu fiind si una si alta.

***

La arabi, Jannah este unul dintre numele care desemneaza paradisul în Islam. Numele provine din rădăcina arabă Janna (grădină). Acest paradis este răsplata acordată credinciosilor (Al Mu’minun) sau oamenilor neprihaniti după moartea lor, în ziua învierii.

Descrierile paradisului sunt menționate în detaliu în Coran, hadit și tafsir (exegeză). Conform unui hadith de Bukhari, paradisul este format din 100 de nivele si 8 porti. Astfel, paradisul este înconjurat de opt porti principale, fiecare nivel fiind împărțit, în general, în o sută de grade. Cel mai înalt nivel este cunoscut sub numele de firdaws (numit, uneori, Eden). Primul care va accede acest nivel va fi Mohamed, apoi cei care au avut un trai foarte modest, apoi cei mai piosi oameni. Cei care vor intra aici vor fi întâmpinați de îngeri, cu salutul de pace As-salamu alaykum (Pacea fie cu tine).

[Hadit (hadith): (arab. „vorbire, narațiune”) comunicare orală a Profetului Islamului, Mohamed; prin extensie, este o colecție ce cuprinde toate tradițiile legate de cuvintele și faptele lui Mohamed și ale însoțitorior săi, considerate drept principiile de guvernare personală și colectivă pentru musulmani, formând un supliment sau îndrumar mai detaliat al mesajului coranic; în general, cunoscut sub numele de “tradiția Profetului”.]

***

In lumea reala, desprinsa de mituri, totul a început în preistorie, mai precis in perioada numita Neolitic (8000 î.Hr.). In acea epoca, un loc imprejmuit prindea contur în jurul casei, în scopul producerii hranei, sub protectia zeilor. Primele gradini au fost, probabil, primele locuri ale schimbului social prin intermediul muncii, în care omul a învațat să interactioneze cu semenii sai pentru a-si satisface reciproc nevoile, dar si sa-si controleze propriul spațiu prin grădinărit.

Intr-o interpretare  a “sacrului”, această grădină era un spațiu închis in care omul concentra frumosul pentru a-l oferi zeilor. Gardul care o înconjura proteja  acest “frumos”  de lumea exterioara și interzicea profanarea acestui spatiu de catre alti oameni.

Incepand din aceasta epoca, mitul religios al paradisului pierdut al Edenului se amesteca cu acest concept al gradinii. Copacul era vazut ca fiind  legatura pe verticala care uneste pamantul oamenilor cu cerul zeilor. Pentru scandinavi, acest copac avea un nume: este “Yggdrasil” , arborele gigantic purtator al lumii (este, de fapt, lumea insasi – Arborele-Lume), un simbol al fertilității și al vieții.

Yggdrasil – Arborele-Lume

Gradina sau Paradisul terestru este un loc in care sunt cultivate plante, flori, fructe, legume sau copaci. Daca cele mai vechi gradini sunt cele mesopotamiene, cel mai vechi plan cunoscut al unei gradini este egiptean si dateaza din jurul anului 1400 i.Hr. Gradinile egiptene prezentau alei marginite de copaci si lacuri dreptunghiulare.

Astfel, istoria gradinii începe odata cu cele mai vechi civilizatii din Mesopotamia, Persia, Egipt, Grecia și Roma. Grădina avea un rol important în viața economică și socială și, de asemenea, servea ca reprezentare simbolică a Paradisului. In tradiția iudeo-creștină, Adam și Eva au fost alungati din gradina Edenului care simboliza Paradisul.

Gradinile mesopotamiene erau locuri in care oamenii se puteau bucura de umbra si apa racoroasa.

Gradinile elenistice erau deosebit de luxuriante datorita utilizarii materialelor de pret, traditie preluata de gradinile bizantine.

Gradinile islamice utilizau elementul acvatic, prezent adesea sub forma de lacuri (bazine) alimentate de canale inguste si lungi, asemanatoare celor pentru irigatii.

In Europa renascentista, gradinile reflectau increderea si abilitatea umana de a impune ordinea lumii exterioare. Gradinile italienesti subliniau unitatea dintre casa si gradina.

Gradinile din Franta secolului XVII prezentau o simetrie rigida, iar influenta culturala franceza in Europa a facut ca acest stil sa domine si in secolul urmator. In Anglia secolului XVIII, atentia sporita acordata lumii naturale a condus la dezvoltarea gradinilor “naturale” care foloseau forme neregulate, asimetrice, mai aprope de natura salbatica, renuntand la rigoarea geometrizarilor.

Gradinile chinezesti se armonizau, in general, cu peisajul natural si foloseau ca element decorativ universal pietre de gradina aduse de la distante mari.

Primele gradini japoneze imitau principiile celor chinezesti, iar ulterior au evoluat devenind gradini abstracte, alcatuite doar din nisip si pietre, sau gradini miniaturale care incap in jardiniere.

© CCC

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.