Jean B. Racine

Jean-Baptiste Racine, 21 dec. 1639 – 21 apr. 1699, mare dramaturg și poet francez, membru al Academiei Franceze. A trăit 60 de ani.

Reprezentant ilustru al tragediei clasice, Jean Racine este considerat, alături de Molière și Pierre Corneille, unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi. Autor al unor lucrări precum Fedra și Andromaca, Jean Racine a scris piese în care pasiunea sentimentelor se amestecă cu destinul iremediabil tragic al personajelor.

Provenit dintr-o familie relativ modestă, rămas orfan la vârsta de 3 ani, copilul a fost primit de bunici și apoi de nașa sa, călugăriță la mănăstirea Port-Royal. A fost educat de Solitaires de Port-Royal (francezi care au ales să trăiască o viață umilă și ascetică, retrași la Port-Royal-des-Champs), janseniştii oferindu-i educaţie religioasă şi literară. A primit acolo o foarte bună pregătire intelectuală, făcându-l unul dintre rarii scriitori ai vremii sale care să poată citi în original tragediile grecești, principala sa sursă de inspirație.

Jean Racine s-a îndreptat rapid către teatru și a scris prima sa piesă în 1660, la 21 de ani. S-a apropiat din ce în ce mai mult de cercurile mondene și literare și a stabilit numeroase relații cu membrii influenți din anturajul regelui Ludovic al XIV-lea.

În 1664, Racine a scris Thebaida (La Thébaïde), probabil la intervenția lui Molière în scrierea piesei și a primit sprijinul lui Ludovic al XIV-lea. Datorită lui Molière, pe atunci director al teatrului Palais-Royal, prima sa piesă Tebaida sau frații inamici (La Thébaïde ou les Frères Enemies) a fost pusă în scenă la Paris.

În Alexandru cel Mare, o altă tragedie în cinci acte, datată 1665, autorul îl înfățișează pe Regele Soare sub chipul lui Alexandru.

Pe 17 noiembrie 1667, poetul Jean Racine oferă Curții lui Ludovic al XIV-lea prima reprezentație a piesei Andromaca. I-a luat lui Molière una dintre cele mai bune actrițe ale sale, Du Parc, pentru a-i oferi rolul principal. Piesa este caracteristică operei sale prin modificarea unui cadru narativ cunoscut (aici Andromaca lui Euripide) pentru a descrie pasiunile nefericite care ajung la paroxism în deznodământul tragic.

Pe 13 decembrie 1669, a doua sa mare tragedie, a avut premiera la Comédie Française: tragedia romană Britannicus. Rivalul lui Racine, Corneille, era prezent în sală. Câteva zile mai târziu, a lăudat piesa la Academie, dar a omis să menționeze numele autorului acesteia, ceea ce a provocat o ceartă între cei doi bărbați. Deși a fost interpretat de 1.258 de ori (până în septembrie 1680), „Britannicus” a avut doar un succes limitat, în special datorită susținătorilor lui Corneille care au organizat o conspirație împotriva piesei lui Racine.

Au urmat apoi alte lovituri de maestru, în special și succesiv, în 1670, 1673 și 1674, Berenice, Mithridate și Ifigenia.

Jean Racine și-a construit reputația pe piese rafinate conduse de pasiunile umane, unde tristețea și fatalitatea sunt inevitabile. Publicul vremii era împărțit între adepții rupturii create de Racine și adepții tragediei lui Corneille.

Favorurile Curții, în special cele ale doamnei de Montespan, au dus la ascensiunea socială și economică a autorului, care a fost ales membru în Academia Franceză în 1672 și înnobilat doi ani mai târziu.

Dar adevăratul său succes a venit în 1667 odată cu piesa Andromaca. La 27 de ani, autorul a triumfat cu Andromaca, un model de rigoare clasică și poezie tragică egalat curând de Fedra în 1677.

În 1677, Racine și-a prezentat cea mai recentă tragedie profană: Fedra. Povestea este inspirată de Euripide tratând destinul tragic al Fedrei, îndrăgostită de Hippolit și care o face să fie condamnată de către rege. Extrem de realizată din punct de vedere formal, această piesă este cunoscută pentru muzicalitatea versurilor sale. Combinând această perfecțiune a versului cu marile teme ale tragediei, este unul dintre cele mai mari succese ale clasicismului. A suferit însă din cauza concurenței cu piesa dramaturgului Nicolas Pradon care a respectat absolut toate regulile stabilite de Academie.

În 1677, Jean Racine și-a întrerupt creațiile dramatice cu Fedra. De atunci s-a dedicat istoriografiei și s-a pus, alături de Boileau, în slujba lui Ludovic al XIV-lea, sprijinit de doamna de Montespan, pe atunci amanta regelui. A desfășurat această activitate timp de aproape cincisprezece ani, înainte de a scrie două tragedii: Estera și Atalia, în 1689 și 1691.

În opera sa de scriitor, Jean Racine a tratat în special subiecte grecești, precum contemporanul său Corneille. Succesor și mai ales rival al lui Corneille, Racine a abordat și subiectele romane care i-au adus faima de maestru: Britannicus în 1669 și Berenice în 1670 l-au consacrat pe noul favorit al scenelor pariziene.

La cererea doamnei de Maintenon, Racine a scris o piesă pe un subiect biblic, Estera, jucată cu succes în fața curții regelui Ludovic al XIV-lea.

Jansenist, autor al unui Rezumat al istoriei Port-Royal (Abrégé de l’histoire de Port-Royal), afinitățile sale spirituale i-au atras dizgrația unora și unele dintre tragediile sale precum Atalia nu au fost prezentate publicului.

În ciuda tuturor, regele a continuat să-l sprijine. Desemnat istoriograf oficial al suveranului, poetul a fost numit „valet al camerei regelui”, slujitor personal al monarhului, titlu onorific de prestigiu, rareori acordat oamenilor de litere.

Un mare pictor al pasiunilor umane, Jean Racine continuă să inspire regizorii și să emoționeze spectatorii cu lucrările sale atemporale.

Mișcarea literară a lui Jean Racine

Jean Racine a reinventat tragedia clasică combinând rigoarea modelului și profunzimea în analiza psihologică: acesta este clasicismul. Într-adevăr, forma tragediei este respectată în cel mai fidel mod: cele trei unități de timp, loc, acțiune, cele cinci acte, versurile alexandrine, totul este prezent.

La aceasta se adaugă geniul lui Racine care a dat naștere unor situații de criză împinse la apogeu într-un fatalism și o intensitate de sentimente de neegalat. Eroismul lui Corneille este respins pentru a face loc unei pasiuni sfâșietoare, care creează personaje care nu sunt maniheiste, atât nevinovate, cât și vinovate, onorabile și detestabile… oameni, pe scurt. Pasiunea este însă împinsă la exagerare cu destine potențial tragice, o luptă zadarnică împotriva lipsei de rațiune și un final adesea fatal. Jean Racine se remarcă în special prin pasiunea amoroasă, cu sentimente intense, adesea crude, inexorabile.

Opere principale:

– tragedii și drame: Tebaida, 1664; Andromaca, 1667; Britannicus, 1669; Berenice, 1670; Baiazid. 1672; Mithridate, 1673; Ifigenia, 1674; Fedra, 1677; Estera, 1689: Atalia, 1691; Alcesta;

– comedie: Împricinații, 1668;

– culegeri de poezii lirice: Ode; Cântări spirituale.