Martin Heidegger
Martin Heidegger, 26 sept. 1889 – 26 mai 1976, născut în Messkirch, Schwarzwald, Germania, filosof german, unul dintre cei mai importanţi filozofi ai secolului XX și unul dintre printre principalii exponenți ai existențialismului. A trăit 77 de ani.
Provine din şcoala fenomenologică întemeiată de Edmund Husserl, al cărui elev apropiat a fost la Freiburg. Va dezvolta însă o cu totul altă concepţie asupra fenomenologiei, transformând-o radical, sub influenţa filozofiei vieții (Dilthey) şi a filozofiei existenţei (Seren KkrIcegaard), într-o fenomenologie ce are in centrul ei „întrebarea privitoare la fiinţă” (ontologie).
Lucrarea sa revoluționară în ontologie (studiul filosofic al ființei sau existenței) și metafizică a determinat cursul filosofiei secolului al XX-lea pe continentul european și a exercitat o influență enormă, practic asupra oricărei alte discipline umaniste, inclusiv critica literară, hermeneutica, psihologia și teologie.
Născut într-un sat din Suabia, într-o familie din clasa mijlocie, Heidegger era fiul unui paracliser al bisericii romano-catolice locale din Messkirch, Germania. Deși a crescut în împrejurări umile, darurile sale intelectuale evidente i-au câștigat o bursă religioasă pentru a-și urma studiile secundare în orașul vecin Konstanz.
Pe când avea 20 de ani, Martin Heidegger a primit o educație solidă la Universitatea din Freiburg, sub îndrumarea lui Heinrich Rickert și Edmund Husserl. A studiat teologia (1909-1911) și filozofia (1911-1913), a urmat cursuri de matematică, științe ale naturii și istorie.
A obținut un doctorat în filozofie în 1913 cu o disertație despre psihologie, Die Lehre vom Urteil im Psychologismus: ein kritisch-positiver Beitrag zur Logik („Doctrina judecății în psihologie: o contribuție critic-pozitivă la logică”), sub îndrumarea lui Husser
În 1915 și-a finalizat teza de abilitare (o cerință pentru predarea la nivel universitar în Germania) despre teologul scolastic John Duns Scotus.
În anul următor, studiul lui Heidegger asupra textelor protestante clasice ale lui Martin Luther, John Calvin și alții a dus la o criză spirituală, rezultatul căreia a fost respingerea religiei tinereții sale, romano-catolicismul. Și-a încheiat ruptura de catolicism prin căsătoria cu o luterană, Elfride Petri, în 1917.
În calitate de lector la Freiburg începând cu 1919, Heidegger a devenit succesorul conducerii mișcării pe care a fondat-o Husserl, fenomenologia. Scopul fenomenologiei era de a descrie cât mai exact posibil fenomenele și structurile experienței conștiente, fără a face apel la preconcepții filozofice sau științifice despre natura, originea sau cauza lor. De la Husserl, Heidegger a învățat metoda reducerii fenomenologice, prin care preconcepțiile moștenite despre fenomenele conștiente sunt îndepărtate pentru a-și dezvălui esența sau adevărul primordial. A fost o metodă pe care Heidegger a folosit-o în mod adecvat în „demontarea” sa auto-descrisă a abordărilor tradiționale ale metafizicii occidentale, pe aproape toate găsindu-le inadecvate sarcinii de cercetare filozofică autentică.
Între 1923 şi 1928 predă la Universitatea din Marburg, revenind apoi la Freiburg Timp de nouă luni, în anii 1933-1934, este rector al Universităţii din Freiburg, preluarea acestei funcţii fiindu-i ulterior reproşată ca implicare fățișă în politica nazistă.
În 1923, Heidegger a fost numit profesor asociat de filozofie la Universitatea din Marburg (1923-1927), apoi a ținut cursuri la Universitatea din Freiburg (1927-1944) ca succesor al lui Husserl.
Deși a publicat foarte puțin la începutul anilor 1920, prezența sa fascinantă pe podium i-a creat o reputație legendară în rândul tinerilor studenți la filozofie din Germania. Într-un omagiu adus ulterior, Hannah Arendt (1906–1975), fostă studentă a lui Heidegger și unul dintre cei mai importanți filosofi politici ai secolului XX, a descris renumele subteran al lui Heidegger ca fiind un „zvon despre un rege ascuns”.
Conform relatării ulterioare a lui Heidegger, interesul său pentru filozofie a fost inspirat de lectura din 1907 a cărții Von der mannigfachen Bedeutung des Seienden nach Aristoteles (1862; Despre mai multe simțuri ale ființei în Aristotel), a filozofului german Franz Brentano (1838–1917) .
Etapele ulterioare ale dezvoltării filozofice timpurii a lui Heidegger au fost lămurite pentru erudiți la sfârșitul secolului al XX-lea prin publicarea stenogramelor prelegerilor pe care le-a susținut în anii 1920. Ele arată influența unui număr de gânditori și teme, inclusiv preocuparea filozofului danez Søren Kierkegaard pentru unicitatea ireductibilă a individului, care a fost importantă în existențialismul timpuriu al lui Heidegger. Concepția lui Aristotel despre phronēsis, sau înțelepciunea practică, care l-a ajutat pe Heidegger să definească „Ființa” particulară a individului uman în termenii unui set de implicări și angajamente lumești și noțiunea de „istoricitate” a filosofului german Wilhelm Dilthey, de a fi situat și determinat istoric, care a devenit crucială în viziunea lui Heidegger asupra timpului și istoriei ca fațete esențiale ale ființei umane.
Lucrarea sa cea mai importantă este Sein und Zeit / Ființă şi timp, din care publică în 1927 doar o treime din planul iniţial, fără a o încheia vreodată.
În 1927, a publicat monumentala lucrare Ființă și timp (Sein und Zeit), care a avut o influență puternică asupre lui Jean-Paul Sartre și a altor existențialiști. Publicarea acestei capodopere a lui Heidegger a generat un nivel de entuziasm pe care puține alte lucrări de filozofie l-au egalat. În ciuda obscurității aproape de nepătruns, lucrarea i-a adus lui Heidegger promovarea la funcția de profesor titular la Marburg și recunoașterea ca unul dintre cei mai importanți filosofi ai lumii. Densitatea extremă a textului s-a datorat în parte evitării de către Heidegger a terminologiei filozofice tradiționale în favoarea neologismelor derivate din germană colocvială, în special Dasein (literal, „a fi acolo”) sau existență. Heidegger a folosit această tehnică pentru a-și promova obiectivul de a demonta teoriile și perspectivele filozofice tradiționale.
În ciuda protestelor sale, Heidegger a fost considerat un existențialist ateu. Scopul său declarat a fost acela de a pune, încă o dată, problema sensului existenței.
Analiza preliminară a existenței umane (în germană, Dasein, existență) se fundamentează pe metoda fenomenologiei.
La începutul anilor 1930, și-a schimbat concepțiile, moment pe care unii l-au considerat un abandon al problematicii ridicate în Ființă și timp.
În 1933, Heidegger s-a înscris în Partidul Național-Socialist și a susținut ideile lui Hitler, în calitate de rector al Universității din Freiburg (1933-1934), dar a devenit mai puțin activ către sfârșitul războiului. Câteva luni mai târziu, Martin Heidegger și-a reconsiderat angajamentul politic și și-a dat demisia, ceea ce a determinat cenzura textelor și a cursurilor sale.
Simpatia față de naziști, pe care nu a dezavuat-o niciodată în mod public, a pus problema dacă filozofia lui este în mod inerent “totalitară“ sau nu.
În anii de mijloc ai carierei sale, spre sfârşitul anilor 1930, se dedică interpretării operei lui Nietzsche, pe care-l vede drept „ultimul metafizician”.
În 1936, a predat cursuri despre Nietzsche, care a denunțat utilizarea acestuia de către naziști.
A rămas profesor la Freiburg până în anul 1945, când forţele de ocupaţie franceze i-au interzis să-și mai desfăşoare activitatea didactică. În acească perioadă, ca şi în anii următori, cabana sa din Todtnauberg, aflată în mijlocul Munţilor Pădurea Neagră, a devenit un loc vizitat de numeroşi intelectuali, cei mai mulţi francezi, fapt care îi va asigura o reală posteritate filozofică în Franţa. Interdicția de a preda a fost reînnoită de Aliați și abia în 1950 Martin Heidegger a revenit la postul său la universitate.
Considerat unul dintre fondatorii existențialismului, filosofia sa pune în special întrebarea fundamentală a ființei, pe care el a numit-o Dasein (existență).
Opera lui Heidegger a avut o mare influență asupra hermeneuticii și poststructuralismului.
Alte texte majore: Ce este metafizica? (1929), Despre esenţa adevărului (1930), Scrisoare despre “umanism” (1947), Introducere în metafizică (1953), Despre miza gândirii (1969).