Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinătății și reflectarea lui în literatură
Semnificație religioasă
Paştele este cea mai veche şi importantă sărbătoare a creştinătăţii, care rememorează patimile, crucificarea și Învierea lui Isus Hristos. Biblia spune că la câteva zile după intrarea sa în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, murind pe cruce şi fiind pus într-un mormânt peste care a fost prăvălită o piatră grea. După trei zile, în dimineața de duminică El a înviat din morţi.
Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa creștinătății, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor religioase, marcând simbolic trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă. Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pesah („trecere”). E posibil ca acesta să fi fost moștenit de evrei de la egipteni.
Evreii sărbătoresc Pesah (Paște) -„sărbătoarea libertății” sau „a azimilor” -, în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii lor prin Marea Roșie, sub conducerea lui Moise, omul lui Dumnezeu, și a eliberării lor din robia Egiptului (Exodul XII, 27), care se celebrează pe 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.
Obiectul sau motivul Paștelui creștin a devenit cu totul altul decât cel al Paștelui evreiesc, care fusese la vremea respectivă celebrat și de Isus și apostoli, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind ulterior, după o parte dintre teologii creștini, altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.
În limbile germanice această sărbătoare pare a-și lua numele de la cel al cultului mai vechi, de sorginte păgână, al zeiței Eostre, echivalentă cu Eos a grecilor sau Aurora romanilor; în germană, la Paște se spune Ostern (das), iar în engleză, Easter.
Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice importante: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștile se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline de după echinocțiul de primăvară.
Paștele creștin are o durată de 40 de zile, cuprinsă între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălțarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi.
Reflectarea în literatură
În lumea creștină a existat dintotdeauna, cum era și firesc, preocuparea de a scrie cărți despre viața lui Isus și pe măsură ce literatura a evoluat, desprinzându-se de sub influența Bisericii, cărțile ce abordează acest subiect au cunoscut o literaturizare pronunțată, o desprindere treptată de istoricitate și o ancorare mai pronunțată în fantastic și metaforic, astăzi mergându-se chiar până la șocarea cititorilor prin producerea unor opere controversate, cum se întâmplă în cazul lui Dan Brown, de pildă, care a șocat o întreagă lume cu Codul lui Da Vinci.
De-a lungul istoriei literaturii au apărut mai multe capodopere ce au avut în centrul acțiunii viața lui Isus și începuturile turbulente ale creștinismului ori s-au folosit de simbolul plurivalent, chintesențial pentru destinul uman al Învierii, pentru înfățișarea unor povești de viață tulburătoare.
În Faust de Goethe, întâlnirea învățatului cu Mefistofel are loc chiar de Paște, fiind descrisă prezența unui cor de îngeri ce înalță imnuri de slavă după Înviere.
În Mândrie și prejudecată de Jane Austen, Paștele marchează punctul de cotitură al romanului, când Elizabeth rămâne în Kent și Darcy o ia prin surprindere, cerând-o în căsătorie.
În cartea lui Tolstoi, Învierea, slujba de Paște, descrisă în capitolul al cincisprezecelea, reprezintă tot un punct de cotitură în viața personajului principal, care ajunge să-și regrete păcatele și să se trezească la o nouă viață.
În Sunetul și furia a lui W. Faulkner, Paștele anului 1928 constituie fundalul principal al poveștii de familie, în care unele scene reamintesc de patimile lui Hristos, în vreme ce altele sugerează speranța într-o nouă viață.
Ultima ispitire a lui Hristos de Nikos Kazantzakis a fost o carte interzisă, ce a stârnit multă indignare la apariția sa. Premisa că Isus ar fi fost și el o ființă umană vulnerabilă la ispită a cauzat indignarea cercurilor religioase conservatoare.
Evanghelia după Isus de Norman Mailer este și ea o carte îndrăzneață, ce se prezintă sub forma unei așa-zise autobiografii a lui Isus, care debutează odată cu nașterea lui și se încheie cu crucificarea și Învierea Sa.
Niște cărți ce reușesc să se apropie mai mult de adevărul istoric și de mesajul biblic în același timp sunt de pildă Cămașa lui Hristos și Marele pescar de Lloyd Douglas, Ben Hur – o poveste a lui Hristos de Lew Wallace, Viața lui Isus de Giovanni Papini.
Sensul Învierii este unul extrem de profund și de subtil și acesta reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație pentru toți scriitorii preocupați de sensul cel adevărat al vieții.
Vasile Voiculescu, un mare scriitor creștin al literaturii române, a exprimat în cuvinte foarte expresive această idee:
„Nu-i scapă colț neluminat, pustiu,
El, Fulger, cercetează pe oricine, (…)
De-i place-și face popas în tine,
Și-n volbură de slăvi te ia cu Sine.”
Trebuie subliniat că Învierea nu este doar o simplă poveste de demult, pe care se cuvine s-o rememorăm an de an, pentru că așa este datina, ci o definire a propriei noastre umanități, o trăire particulară a propriei noastre învieri spirituale, după exemplul lui Isus, o apropiere de divinitate și o transcendere a condiției noastre pieritoare pământești.