Plecările şi reîntoarcerile tale,
Toate plecările, de ani întregi, superbe, triumfale,
Aceeaşi frunte rea, mănuşa sfâşiată în prag
„Adio, domnul meu!” – un zâmbet vag –
Dispreţ, compătimire şi mustrări,
Aceleaşi lungi plecări
O viaţă nouă, în sfârşit cu marea dezrobire
Un albatros, un fulger în nemărginire…
Şi-aceleaşi reîntoarceri calme, resemnate:
Surâsuri de martiră şi priviri iluminate
Şi renunţări (vai, toate-s în zadar!),
Priviri furişe de copil ştrengar
Şi o mare milă pentru cel pe care l-ai lăsat,
Iertare creştinească celui vinovat,
Elanuri mistice cum nu se mai găsesc,
O pagină sublimă de roman rusesc.
Cum le cunosc aceste tragedii banale
Plecările şi reîntoarcerile tale!
(Plecările şi reîntoarcerile tale)
De nu mă poți iubi, frumoaso, –
Căci altul ți-e stăpân pe veci –
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă – ochii nu ți-i pleci?
De nu mă poți iubi, frumoaso,
Întoarce-ți ochii de la mine;
Tu știi ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine;
În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nțelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poți iubi, femeie,
Întoarce-ți ochii – căci ma tem
Să nu le-ntunece lumina
Întaiul dragostei blestem!…