Academia lui Platon – reprezinta punctul de plecare pe drumul unei institutii de prima reprezentare intr-un stat, Academia, sau, prin extindere, se aplica locurilor si grupurilor de oameni care isi dedica viata cunoasterii, cercetarii si creatiei.
Platon (Aristokles) s-a nascut intr-o familie bogata, cu inaintasi ilustri, astfel incat a beneficiat de o educatie aleasa, fiind inzestrat si cu un talent literar exceptional. Ascultandu-l pe Socrate, la 20 de ani, a fost atat de fascinat de acesta incat a ars tot ce scrisese pana atunci si a devenit discipolul sau cel mai fidel. Mai mult decat atat, il va face personajul principal al celebrelor sale dialoguri de mai tarziu, atribuindu-i-le chiar maestrului sau, Socrate.
Opera sa se va constitui prin reflectarea asupra conditiei umane, transferarea aspiratiilor in lumea ideilor eterne guvernate de Binele suprem. A fost insa dezamagit cand a incercat sa si aplice modelul sau de conducere in societate. Experienta calatoriei in Siracuza, la curtea tiranului Dionysios I cel Batran, unde va incerca aplicarea acestor idei se va dovedi extrem de neplacuta. In urma indraznelii de a-si contrazice gazda intr-o discutie, va fi vandut ca sclav in Egina, aflata in razboi cu Atena.
Este rascumparat de un compatriot, tot filosof, care il va aduce inapoi in Atena. Cu banii pe care prietenii sai au vrut sa-i inapoieze binefacatoului sau si pe care acesta i-a refuzat, a cumparat o gradina cu numele unui erou, Hecademos (Academos). Aici si-a intemeiat Platon scoala filosofica pe care o va numi Academie.
Ab urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului”
Romanii obişnuiau să dateze anii “ab urbe condita”, adică de la înfiinţarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei.
Ab urbe condita este o expresie latină, de asemenea, cunoscuta sub acronimul AUC. Aceasta înseamnă “de la fondarea Oraşului” (cuvântul Urbis este scris cu majuscule pentru ca desemneaza pentru romani “Orasul” prin excelenţă, adică, Roma). Acronimul era folosit de vechii romani ca origine a datarii anilor calendaristici romani.
Aceasta fondare a Romei este situata pe data de 21 aprilie din anul 753 î.Hr., dupa monumentala lucrare “Istoria romana” a lui Titus-Livius (data, în general, retinuta de istoricii moderni). “Istoria romană” a lui Titus Livius poartă titlul “Ab urbe condita libri” (AUC).
“Istoria Romei de la înfiinţarea sa” (în latină, Ab Urbe condita Libri, literalmente “Cărţile de la fondarea Romei”) este o lucrare a istoricului latin, Titus Livius, pe care acesta a început să o scrie în jurul anului 27 î.Hr. Din aceasta lucrare imensa, care acoperă, in 142 de cărţi, istoria romană de la originile sale si pana la moartea lui Drusus, în anul 9 î.Hr., s-a pastrat doar un sfert pana in prezent.
Pentru a transcrie un an calendaristic standard (calendarul gregorian), în anul calendarului roman, este suficient să se adauge numărul 753, de exemplu:
– anul 1 al Erei creştine, de asemenea, cunoscut sub numele de Anno Domini, sau Era Întruparii, este 753 + 1 = 754 ab Urbe condita;
– pentru anul calendaristic 2012 standard: 2012 + 753 = 2765. Deci, pentru romani, anul 2012 corespunde “anului 2765 (sau MMDCCLXV), de la fondarea Romei”
© CCC
Ab uno disce omnes – lat. „După unul, îi poţi judeca pe toţi” (Vergiliu – Eneida II, 65.)
Vorbind despre grecii care au pătruns în Troia prin faimosul şiretlic al calului de lemn, Calul Troian, poetul Vergiliu subliniază perfidia grecului captiv, Sinon, care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Vergiliu spunea că la fel de prefăcuţi ca şi Sinon erau toţi grecii, cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, aşa erau toţi.
Expresia latină “Ab uno disce omnes” este, de fapt, trista constatare a lui Enea (Vergiliu, Eneida II, 65-66). Volumul al doilea al poemului începe cu povestea exilului lui Enea (Aeneas) după căderea Troiei.
Troienii au găsit într-o dimineaţă frumoasă, pe plaja pustie, un cal de lemn lăsat de ahei, presupunând ca este un dar al lui Poseidon pentru a impulsiona revenirea în forma a flotei greceşti. Enea povesteşte cum troienii, după ce au văzut navele greceşti departe, au deschis porţile cetăţii de pe ţarm şi au găsit un enorm cal de lemn, despre care Sinon le-a spus că este un cadou al grecilor, dedicat zeiţei Pallas Atena. Entuziasmaţi, troienii au decis să-l aducă în cetatea lor, fără a asculta de sfatul prudent al înţelepţilor care nu recomandau o astfel de acţiune. “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri”), ar fi spus preotul lui Apollo, Laocoon, fără a fi luat în seamă.
Pentru a le confirma troienilor alegerea de a-l aduce in cetate, au contribuit, de asemenea, cuvintele false ale lui Sinon, un prizonier de origine greacă, care pretindea că este persecutat de către camarazii săi şi că a fost lăsat acolo, ca un sacrificiu pentru Pallas Atena, la fel ca şi calul. Acesta a declarat că, dacă cineva va acţiona împotriva calului, acest lucru va fi considerat un sacrilegiu şi va cauza ruina tuturor grecilor.
Troienii erau împărţiti în ceea ce priveste soarta calului: unii voiau să-l duca în cetate, în triumf, alţii erau de părere că trebuie să i se dea foc. Laocoon şi-a avertizat constant compatrioţii (“Timeo Danaos et dona ferentes” este fraza celebră pe care Vergiliu i-a atribuit-o) despre pericolul la care se expun. Laocoon a aruncat o suliţă pe o parte a calului, acesta a sunat a gol, dar nimeni nu a remarcat acest lucru.
Pentru că s-a opus introducerii calului de lemn, construit de greci, în cetatea Troiei şi i-a îndemnat pe troieni să nu se încreadă în spusele duşmanului lor, Laocoon şi-a atras asupra sa mânia zeilor potrivnici Troiei. In timp ce ii aducea sacrificii lui Poseidon, pe un altar din afara cetăţii, Laocoon a fost atacat de doi şerpi veniţi din largul mării. Aceştia s-au repezit asupra celor doi fii ai săi şi i-au dezmembrat, apoi l-a atacat pe Laocoon însuşi, care a încercat în zadar să-i oprească. Dupa ce i-au ucis pe Laocoon şi pe fiii sai, şerpii s-au refugiat apoi într-un templu al Atenei, înfăşurându-se pe piciorul statuii sale colosale. Troienii, au văzut in aceasta un semn divin, crezând că zeiţa se răzbună pentru insulta adusă unei ofrande ce i-a fost dedicată. De aceea, troienii n-au mai ezitat să-şi dărâme zidurile pentru a introduce în interiorul cetăţii calul fatal.
Afirmaţia lui Enea, “Ab uno disce omnes“, conştient de modul în care lucrurile au luat o întorsătură diferită şi cum viclenia inamicului şi înşelăciunea lui Sinon au dus la ruina Troiei, este cu siguranţă împărtăşită ca un punct de vedere emoţional şi artistic, dar nu raţional. Aceasta afirmaţie este de fapt o generalizare inductivă (de la cazul particular la legea universală), foarte des întâlnită în zilele noastre, dar rămâne un proces arbitrar, nefiind recomandat.
Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens defavorabil. Astăzi, se poate folosi expresia când se face referire la un grup de oameni, deopotriva de neserioşi, vicleni, sau cu alte trăsături negative.
Abracadabra – termen cabalistic
Termen al cabaliştilor (sectă mistică la evreii din Evul Mediu), alcătuit din abrevierea cuvintelor ebraice: Ab (tată), Ben (fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh)… Era folosit ca formulă magică împotriva durerilor de cap, de dinţi, etc.
Astăzi, termenul este uzitat încă de iluzionişti şi prestidigitatori ca formulă magica de introducere în scamatoriile lor. In diferite limbi, a generat cuvântul „abracadabrant”, care înseamnă: ciudat, extraordinar.
Abracadabra este, în mod tradiţional, formula care se pronunţă atunci când se produce ceva magic. Aceasta este atât o formula magica, cat si un ritual prin care se realizeaza ceva iesit din comun, o incantaţie şi un cuvânt mistic. Este folosit pentru a invoca, prin intermediul magiei, spiritele benefice pentru a fi protejat sau vindecat de boli. Formula magica Abracadabra era considerata ca avand puteri vindecătoare atunci când era înscrisa pe o amuleta.
Expresia este, de asemenea, folosita de magicienii moderni, atunci când pretind că invocă puteri paranormale sau supranaturale pentru a-i ajuta la realizarea iluziilor lor. Formula a trecut în limbajul de zi cu zi, fiind popularizata de filme si desene animate care prezinta vrăjitoare şi vrăjitori.
Dupa o alta versiune, cuvântul a fost gandit pentru a-si avea originea în limba aramaică, în care Ibra înseamnă “Am creat” şi k’dibra inseamna “prin discursul meu”, oferind o traducere a expresiei abracadabra: “am creat aşa cum am spus”.
Ab ovo usque ad mala – lat. „De la ou până la mere” (Horaţiu, Satire I, 3, 6)
Expresia înseamnă: fără întrerupere, de la începutul şi până la sfarşitul prânzului, care la romani începea cu ouă şi se termina cu fructe. Astăzi poate fi utilizată cu înţelesul realizării unui lucru de la început şi până la sfârşit.
Stiind ca la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, expresia fiind folosită în antichitate de romani cu referire la prânzurile lor, formula horaţiană înseamnă: de la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.
Ab ovo – „De la ou”, de la naştere, de la origine, de la început, de la începutul începuturilor (Horaţiu – Arta poetică, vers 147)
Horaţiu a întâlnit expresia în limba populara. Latinii, când voiau să spună „să începem cu începutul” – sau cum se spune în zilele noastre „s-o luăm de la A”, foloseau expresia „ab ovo”.
Ab ovo este o trimitere la unul dintre ouăle gemene ale Ledei şi ale lui Zeus, deghizat în lebădă, din care s-a născut Elena. Dacă Leda nu ar fi clocit oul, Elena nu s-ar fi născut, astfel încât Paris nu ar fi fugit cu ea şi nu ar fi avut loc nici Războiul Troian etc.
In Arta poetică, Horaţiu îl laudă pe poetul său epic ideal, Homer, pentru faptul că, în Iliada, a început povestea războiului Troiei de la mânia lui Ahile şi “nu a început războiul troian de la oul dublu” (nec gemino bellum Troianum orditur ab ovo), de la începutul absolut al evenimentelor, punctul cronologic cel mai timpuriu posibil, ci a introdus ascultătorul în miezul lucrurilor (in medias res), adică de la naşterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din oul Ledei.
Astfel, Homer ar fi putut sa înceapă epopeea Iliada cu pretextul îndepărtat al războiului troian, naşterea Elenei şi a lui Pollux, geamănul ei (dintr-un ou s-au născut gemenii Clitemnestra și Castor, iar din celalalt, gemenii Elena și Pollux), din oul divin, dar acesta a preferat să se oprească asupra unui singur episod al asediului: mânia lui Ahile
Ab ovo este, de asemenea, titlul unui tablou, din 1917, al lui Paul Klee (1879-1940), care se remarcă prin tehnica sa sofisticată. Acesta a folosit acuarelă pe panză (tifon sau voal) sau hârtie cu suport din carbonat de calciu, realizand o textură bogată cu motive geometrice triunghiulare, circulare şi forme de semilună.
A bon entendeur, salut! – „Bunului ascultător, salut!”
Mai pe româneşte: cine are urechi de auzit, să audă! Se foloseşte pentru a atrage atenţia asupra subînţelesului, a ceea ce nu se poate spune direct şi în totalitate, iar cel ce intelege adevarata semnificatie sa incerce sa evite un eventual pericol, folosind avertismentul in beneficiul sau.
Este un precept biblic (din Evanghelie, Matei, XIII): „Cel care are urechi de auzit, sa auda!”, dar si un avertisment, mai mult sau mai putin voalat, sau o ameninţare: cel ce aude bine ce spun ( înţelege) poate profita sau poate fi atent, sa se fereasca de un posibil pericol, primejdie.
Abjurarea lui Galilei – renegare, retractare publica a unor idei sustinute anterior
Galileo Galilei, fizician si filosof italian de geniu, era adeptul metodei experimentale, al observatiei directe si al demonstratiei matematice in stiinta. A dovedit prin calcule matematice ca teoria heliocentrista (soarele se afla in centrul lumii, sistemul solar fiind conceput ca lume-univers) a lui Copernic si Kepler era adevarata, infirmand teoria geocentrista a lui Ptolomeu. Aceasta demonstratie reprezenta insa o grava ofensa si abatere de la principiile admise de biserica, o erezie de neiertat.
Cartea sa, “Dialog despre cele doua sisteme principale ale lumii, ptolemeic si copernican”, publicata in 1632, la Florenta, constituia corpul delict (corpus delicti) pe baza caruia Inchizitia si-a formulat acuzatiile.
Galileo a fost prevenit in 1616, printr-o hotarare a Sfantului Oficiu al Inchizitiei, de consecintele pe care le-ar putea avea asupra sa sfidarea invataturilor Sfintei Scripturi.
Sub presiunea represaliilor Inchizitiei, Galilei cedeaza si accepta sa retracteze afirmatiile, chiar daca numai formal. In sprijinul formalismului retractarii este adusa replica savantului (chiar daca nu este atestata documentar):”E pur si muove!” (”Si totusi se misca!”). Cu toate interventiile si apelurile la clementa in favoarea lui Galilei, papa Urban al VIII-lea si reprezentantii Inchizitiei ii vor face viata un calvar in ultimii zece ani.
Expresia desemneaza o retractare, o renegare publica, dar formala, impusa de anumite constrangeri, a unor idei sustinute anterior, fara ca afirmarea lucrurilor impuse sa constituie adevarata convingere.
Ab Iove principium – „Să începem cu Iupiter” (Vergiliu – Egloge III, 60)
Se foloseşte atunci când se începe o dezbatere, o expunere cu ceea ce este principal, important.
În această eglogă (poezie pastorală, bucolică), ciobanul Dameta spune că-şi începe cântecul său de la Iupiter, părintele tuturor lucrurilor, zeul zeilor.
Expresia înseamnă: a începe de la personajul cel mai important, principal (deoarece Iupiter era considerat căpetenia zeilor), sau de la lucrul cel mai important şi apoi pot fi abordate şi lucrurile mai puţin importante, secundare; altfel spus, fiecăruia după merit.
A apărea ca Minerva din capul lui Jupiter
Legenda mitologică pretinde că Minerva, zeiţa înţelepciunii, a meşteşugurilor şi a invenţiilor, s-a născut din ţeasta (lovita de Vulcan, pentru ca Atena sa poata iesi) tatalui sau, Jupiter: matură, gata îmbrăcată în armură şi cu lance.
De aceea, când se doreste a se arăta că un lucru a apărut ca ceva desăvârşit, oarecum de la bun început, se spune că a apărut întocmai ca Minerva din capul lui Jupiter.
Minerva, echivalentul Atenei in mitologia greaca, era protectoarea orasului Roma şi patroana breslei meşteşugarilor. Numele său vine de la Minerva, zeita a mitologiei etrusce. Impreuna cu Jupiter si Junona, Minerva este una dintre zeităţile Triadei Capitoline, carora le este dedicat Templul lui Jupiter Capitolinus (apoi capitoliile din alte oraşe ale Imperiului Roman).
Simbolul Minervei este bufnita, simbol al înţelepciunii şi, de asemenea, al virginitatii.