“Avant la lettre”
“Avant la lettre” sau „Înainte de literă” este o expresie folosită la figurat care înseamnă „înainte de starea finală, înainte de starea definitivă a ceva, înainte de dezvoltarea sa completă.
Se referă la o probă (test) a unei gravuri realizată înainte de tipărirea textului, care este plasat sub imagine.
În vremurile dinaintea publicării pe calculator, tipografii francezi foloseau termenii „avant la lettre” („înainte de literă”) și „après la lettre” („după literă”) pentru a descrie relația dintre o gravură și legenda sa. Cuvântul literă se referă la text.
„Après la lettre” se referă la apariția imprimării textului explicativ sub imaginea tipărită.
Semnificația sa a evoluat recent. Astăzi, expresia este folosită cu sensul de „înainte ca ceea ce se discută să existe” sau „înainte să existe un nume pentru ea”. În acest sens, „avant la lettre” (înainte de literă) înseamnă, așadar, „înainte de timp, avangardist, înaintea timpului său”.
Expresia “avant la lettre”„înainte de vremea sa” înseamnă a fi înaintea timpului său, o figură istorică ce este considerată pionier sau deschizător de drumuri într-un anumit domeniu, referindu-se la o persoană sau un concept descris ca atare chiar înainte de existența termenului oficial, înainte de inventarea termenului folosit.
Expresia „înainte de vremea sa” descrie o persoană, o idee sau o operă care prezintă caracteristicile unui concept, mișcare sau termen care nu exista încă la vremea sa. Se referă la un comportament sau o creație care este înaintea timpului său, într-un mod complet avangardist.
Care este originea acestei expresii?
Originea provine din domeniul tipografiei, unde este folosită la propriu, în sens literal.
Ca origine, expresia provine din arta stampelor imprimate și a gravurii. O „probă, încercare sau test înainte de literă (text)” se referea la o tipărire incompletă, imprimată înainte ca artistul să își adauge semnătura sau textul descriptiv (legenda) pe marginea inferioară. Aceste versiuni incomplete erau de obicei tipărite în număr limitat și au devenit foarte apreciate de colecționari.
Cuvântul „lettre” („literă”), care aparține vocabularului gravurii, se referă aici la legenda care indică subiectul unei stampe sau gravuri și, eventual, data acesteia, numele tipografului etc. Fără literă, adică fără text, stampa nu este considerată completă.
Semnificatie
Avant la lettre (fără text explicativ sub o imagine) și Après la lettre (cu text explicativ sub imagine, în stare finală, completă).
La figurat, a evoluat pentru a se aplica comportamentelor sau ideilor considerate avangardiste.
Exemple de utilizare
În limbajul cotidian, această expresie este folosită pentru a descrie ceva inovator.
Despre o personalitate: „Este feministă înainte de vremea ei” înseamnă că această persoană a pledat pentru egalitatea de gen cu mult înainte ca termenul „feminism” să fie inventat, o persoană care a apărat valorile feministe chiar înainte de apariția conceptului de feminism.
În artă sau literatură: „Acest roman science fiction înainte de vremea sa” descrie o operă care conține teme futuriste, scrisă înainte de apariția oficială a acestui gen literar.
Jules Verne a scris science fiction “avant la lettre”.
În arta culinară: „Fish and chips was ‘fast food’ avant la lettre” (Peștele cu cartofi prăjiți era „fast-food” avant la lettre.)
© CCC
„Toate drumurile duc la Roma”
Pentru cine plănuiește o excursie la Roma pentru următoarea vacanță, această destinație are cel puțin un avantaj: toate drumurile duc într-acolo! Cel puțin așa se spune, având în vedere cât de adânc înrădăcinată este expresia „toate drumurile duc la Roma” în limbajul cotidian.
Ca și în cazul majorității proverbelor pe care le folosim fără să ne gândim de unde provin, originea acestei expresii este în general necunoscută. Totuși, nu este o coincidență faptul că Roma, capitala Italiei, se consideră drept punctul de convergență al tuturor rutelor.
„Toate drumurile duc la Roma” înseamnă că, în general, există multe modalități de a ajunge la aceeași destinație (la propriu) și, în sens mai larg, la același obiectiv (la figurat).
Este o expresie folosită adesea în cazul confruntării cu o persoană încăpățânată care persistă pe un drum fără rost (cel care i se pare cel mai evident), chiar dacă există multe alte căi, uneori sinuoase, de a-și atinge scopul. Pe scurt, dacă ai sentimentul că un obiectiv este de neatins, amintește-ți că toate drumurile duc la Roma!
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” este o metaforă folosită pentru a semnifica faptul că există mai multe căi de a atinge un obictiv… Dar care este originea acestui dicton?
Originea expresiei „Toate drumurile duc la Roma”
Originile sale datează din epoca romană. La acea vreme, Imperiul Roman construise o vastă rețea de drumuri și toate convergeau spre capitala Italiei, Roma. Aceste drumuri permiteau conectarea diferitelor regiuni ale imperiului pentru a facilita comerțul, transportul trupelor și administrarea teritoriilor.
Datorită eficienței și centralizării acestei rețele, a devenit o expresie obișnuită să se spună că toate drumurile duc în cele din urmă la Roma. De-a lungul timpului, această expresie în sensul ei literal (în sensul ei propriu) a căpătat un sens figurat pentru a evoca ideea că, indiferent de calea pe care o alegi, există întotdeauna o modalitate de a-ți atinge scopul.
Inițial, expresia „toate drumurile duc la Roma” avea un sens literal: în Antichitate, pe vremea Imperiului Roman, toate drumurile duceau cu adevărat la capitală! Drumurile formau o rețea în formă de stea în jurul Romei.
Drumuri romane în Imperiul Roman în jurul anului 117 e.n.
Cele douăzeci și nouă de „drumuri romane” conectau toate provinciile și teritoriile aflate sub control imperial. La Roma, Miliarul de Aur (miliar sau bornă de kilometraj), construit de Augustus, indica numele principalelor orașe cucerite, precum și distanța care le separa de acest monument, considerat punctul zero al Imperiului.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis era un mic monument simbolic, situat în Forumul Roman, care marca punctul zero al Imperiului Roman. Acesta era o piatră miliară aurită, ridicată de Augustus, în Forumul roman, ca „punct zero” al marilor drumuri romane. Marca originea tuturor drumurilor care brăzdau Imperiul și indica distanțele între Roma și principalele orașe de provincie.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis
Această vastă rețea rutieră nu era atât de diferită de autostrăzile noastre moderne. Suficient de lată pentru ca două care de luptă să se poată intersecta, drumurile sale includeau hanuri la intervale regulate, unde călătorii se puteau odihni sau puteau mânca.
Deși explicația datează din antichitate, expresia consacrată „toate drumurile duc la Roma” este atribuită teologului și poetului Alain de Lille, care a scris în secolul al XII-lea: „mille viae ducunt homines per saecula Romam qui Dominum toto quaerere corde volunt”, ceea ce se traduce prin „o mie de drumuri i-au condus timp de secole la Roma pe cei care doresc să-L caute pe Domnul din toată inima”.
Roma era atunci înțeleasă într-un sens religios (referindu-se la „capitala” Bisericii Catolice), cu ideea că toate drumurile duc la Dumnezeu, atât la propriu, cât și la figurat. Lipsită de subtextul său sacru, expresia a devenit populară în limbajul cotidian, transmițând noțiunea mai generală că mai multe mijloace pot duce la același scop.
Dincolo de originea sa istorică, expresia „Toate drumurile duc la Roma” a devenit o metaforă universală. Aceasta înseamnă că există multe modalități de a atinge același scop, fie în viața personală, profesională sau în rezolvarea problemelor. Acest dicton întruchipează o viziune optimistă și pragmatică asupra vieții, prin care, chiar dacă drumurile parcurse pot fi diferite, este întotdeauna posibil să se obțină rezultatul dorit. Astfel, acest dicton amintește faptul că ceea ce contează nu este atât călătoria în sine, cât destinația atinsă și lecțiile învățate pe parcurs.
Deși evocă orașul-capitală al Italiei, dictonul a fost de fapt inventat de un francez
Această expresie înseamnă că nu există o singură cale de a atinge un obiectiv, ci mai multe.
În secolul al XII-lea, Alain de Lille se referea la Roma în sensul Vaticanului, deoarece pe vremea sa, înainte ca Santiago de Compostela (din N-V Spaniei) să devină destinația preferată a pelerinilor, aceștia mergeau spre Sfântul Scaun. Și de oriunde porneau, toate drumurile îi duceau în cele din urmă la Roma. În sens figurat, Alain de Lille voia să spună că, indiferent de dificultățile pe care le întâmpinau în viața lor, credincioșii reușeau în cele din urmă să ajungă la Dumnezeu.
Dar, toate drumurile duc la Roma pentru că, de fapt, toate încep de acolo. În antichitate, când imperiul domnea peste întreaga Europă, împăratul Augustus a stabilit prima rețea rutieră majoră. Aceasta își avea originea la Miliarul de Aur, punctul zero pentru toate aceste drumuri romane. Erau douăzeci și nouă în total, construite în formă de stea, care conectau Roma cu toate provinciile italiene și cu teritoriile cucerite, precum Galia.
Aceste drumuri pavate erau autostrăzi avant la lettre (înainte de vremea lor), deoarece erau pavate și suficient de late pentru ca două care de luptă să se intersecteze și aveau un trotuar pentru pietoni. În plus, la fiecare doisprezece kilometri, exista un loc unde călătorii se puteau opri să bea apă, să mănânce și să doarmă.
Chiar toate drumurile duc la Roma?
Din punct de vedere istoric, este adevărat că multe drumuri romane au fost proiectate să ducă la Roma, deoarece orașul reprezenta centrul nevralgic al Imperiului Roman. Aceste drumuri erau atât rute de comunicare strategice, cât și simboluri ale puterii romane.
Cu toate acestea, nu toate drumurile duceau literalmente la Roma, chiar dacă o mare parte a rețelei era conectată la capitală. Astăzi, expresia este în primul rând o metaforă, ceea ce înseamnă că există multe modalități de a atinge un obiectiv, mai degrabă decât o afirmație geografică precisă. Este o modalitate de a ne aminti că, indiferent de calea parcursă, ceea ce contează este să ajungi la destinație.
Toate rutele comerciale (încă) duc la Roma
Dar asta nu e tot. Însăși ideea că „toate drumurile duc la Roma” ar putea evoca centralizarea imperiului sau cea a Bisericii Creștine. Însă, situația era mai nuanțată. Imperiul Roman nu era un stat centralizat așa cum ni-l imaginăm. Este foarte dificil de susținut că Imperiul Roman era un stat centralizat, având în vedere că practicile locale compatibile cu instituțiile romane erau larg acceptate, iar guvernatorii provinciilor erau încurajați să tolereze tradițiile civice locale.
Fără drumuri, „care ar fi fost rostul Romei?”
Să dăm Cezarului ce e al Cezarului și să-i recunoaștem meritul cuvenit. Drumurile romane au fost într-adevăr piatra de temelie a administrației provinciale. Acestea permiteau mișcarea rapidă a trupelor și facilitau comunicarea între centrele de putere, contribuind astfel semnificativ la însăși existența Imperiului Roman.
Când Augustus a preluat puterea (27 î.e.n. – 14 e.n.) după ani de războaie civile, Galia (numele antic al Franței) ducea o lipsă acută de infrastructură, chiar și la un sfert de secol după Bătălia de la Alesia (52 î.e.n.). Așadar, una dintre prioritățile sale a fost dezvoltarea unei rețele rutiere eficiente care să lege Lyonul de puncte strategice din întreg teritoriul.
„Cum ar fi subjugat lumea acest imperiu dacă Roma nu ar fi avut mijloacele, prin drumurile sale, de a-și face auzită comanda?”, a comentat Nicolas Bergier, un istoric francez din secolul al XVI-lea, cu o notă de ironie. Rețeaua de drumuri publice majore din imperiu este estimată ca având o lungime cuprinsă între 80.000 și 100.000 km.
Totuși, galii nu datorează totul romanilor. Li se atribuie adesea introducerea rețelei rutiere în Galia, ceea ce sugerează că celții, înainte de cucerire, se mulțumeau cu drumuri de pământ proaste, sinonime cu ineficiența. În realitate, multe drumuri romane urmau rute deja existente. Unii istorici subliniază că viteza cu care s-au deplasat armatele lui Caesar la sosirea acestuia în Galia presupunea existența unor drumuri deja practicabile.
Alain de Lille și legătura dintre lumea pământească și cea cerească
Acestea fiind spuse, expresia „Toate drumurile duc la Roma” se referă rareori la o rețea rutieră. Expresia își are originea în filosoful francez din secolul al XII-lea, Alain de Lille, în poemul său „Cartea pildelor”. El evocă, în sens figurat, numeroasele căi care duc la același scop, ilustrând diversitatea căilor către adevăr, fie prin rațiune, fie prin credință.
Expresia „O mie de drumuri duc la Roma pentru cei care îl caută pe Domnul din toată inima” amintește de pelerinajele credincioșilor, încă din secolul al IV-lea, la mormintele sacre ale lui Petru și Pavel din Roma.
Roma, transformată prin eforturile Papei Grigore cel Mare, a devenit un „nou Ierusalim”, mai aproape și mai accesibil occidentalilor. Petru, ca prim apostol al lui Isus, a făcut din Roma o legătură directă cu divinul. Astfel, în viziunea lui Alain de Lille, Roma simboliza această legătură dintre lumea pământească și cea cerească.
Mai mult decât un drum fizic, expresia se referă la o călătorie spirituală
Expresia depășește caricatura istorică a rețelei de drumuri romane. În familia exagerărilor istorice și a ideilor preconcepute create de Asterix și Obelix, iată una despre rețeaua rutieră romană. Imediat, imaginea care vine în minte este cea a arterelor pavate și a unei vaste rețele de drumuri în tot Imperiul Roman, un fel de strămoș al autostrăzilor moderne.
Aici, ideea preconcepută este o imagine, amplificată de ilustratorii cărților de popularizare științifică: cea a drumurilor meticulos pavate, așezate pe mai multe straturi de pietriș și nisip. Însă, acestea erau în minoritate și se găseau în special la periferie și în inima orașelor.
Celebrele drumuri romane erau construite în special din pământ bătut acoperit cu pietre”, conform lui Bertrand Lançon, specialist în istoria romană, în lucrarea “Romanii” (Le Cavalier bleu / Cavalerul albastru, 2005).
Filmul “Toate drumurile duc la Roma”
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” a fost popularizată și de cultura pop, în special de film. Un exemplu este comedia romantică din 2015, Toate drumurile duc la Roma (All Roads Lead to Rome), cu Sarah Jessica Parker în rol principal.
Această comedie spune povestea unei mame care încearcă să se reconecteze cu fiica ei rebelă, în timp ce reaprinde o poveste de dragoste cu un fost iubit din Italia.
Titlul ilustrează ideea că, în ciuda ocolișurilor și a obstacolelor, personajele își găsesc în cele din urmă drumul, atât fizic, cât și emoțional. Această interpretare contemporană a dictonului demonstrează relevanța sa durabilă și capacitatea sa continuă de a inspira povești despre perseverență și căutarea a ceea ce contează cu adevărat.
© CCC
De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”?
Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic.
Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată.
Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun.
În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei.
Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu.
De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”?
Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea.
Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”?
Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L’Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia.
Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar.
De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă?
Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini.
Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă.
© CCC
Mendace veritas
„Mendace Veritas” este expresia latină pentru „Adevăr Mincinos” sau „Adevăr Fals”, adesea folosit în contextul unui paradox, al unei înșelăciuni sau într-o povestire în care se spun minciuni scandaloase deghizate în adevăr. Semnifică ceva care sună adevărat, dar este înșelător, un concept explorat în filosofie și în literatură.
Semnificație: mendace (mincinos, fals) + veritas (adevăr).
Utilizare: un paradox, o afirmație care este atât adevărată, cât și falsă, sau într-o narațiune cu povești extravagante, incredibile, dar care sunt prezentate ca fiind adevărate.
© CCC
Prințul Aquitaniei
Expresia „Prințul Aquitaniei”, ce provine din versul „Prințul Aquitaniei la turnul în ruine” (Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie), este un citat celebru din poemul „El Desdichado” (Nefericitul) al poetului Gérard de Nerval. Aceasta evocă o figură simbolică, atât nobilă, cât și decăzută, care se prezintă ca un rege deposedat de castelul său (simbolizat de „turnul în ruine”), reprezentându-l astfel pe poet însuși, sfâșiat între moștenirea sa glorioasă și starea sa actuală de marginalizare și suferință.
El Desdichado (Nefericitul)
Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Aquitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.
……
« Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé,
Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie:
Ma seule Étoile est morte, – et mon luth constellé
Porte le Soleil noir de la Mélancolie. »
Origine: expresia provine din poemul „El Desdichado” (Nefericitul), care face parte din colecția lui Gérard de Nerval, Les Chimères (1854), Himerele.
Semnificație: „Prințul Aquitaniei” se referă la o linie nobilă și străveche, evocând probabil Ducii Aquitaniei ca personaje istorice sau mituri epice.
„La turnul în ruine” simbolizează pierderea regatului, statutului, demnității sau căminului.
Context: Nerval se descrie astfel ca o figură melancolică și dezmoștenită, chinuită de nebunie și mizerie, păstrând însă o anumită grandoare legată de trecutul său imaginar. Expresia surprinde dualitatea dintre gloria trecută a poetului și tragedia prezentă.
Interpretări: deși poemul este în mare parte autobiografic, unii comentatori au sugerat legături cu personaje istorice, precum Pepin cel Scurt ca fiind „Prințul de Aquitania”. Cu toate acestea, cea mai comună interpretare este aceea că reprezintă un simbol personal pentru poetul însuși.
© CCC
A fi în al șaptelea cer
Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie?
Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea.
La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn!
„A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările”
Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri!
Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”.
De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”.
Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită.
© CCC
Curtea Miracolelor: loc rău famat, de proastă calitate, chiar periculos, de evitat a fi frecventat.
În Evul Mediu, Curtea Miracolelor (La Cour des Miracles) era o curte pariziană găzduită de rue Saint-Sauveur, rue de la Mortellerie și rue de la Truanderie. Poliția venea rar în acest cartier dărăpănat și întunecat. Curtea găzduia cerșetori, orbi, paralizați, pitici și tot felul de personaje, unul mai respingător decât altul. În timpul zilei, mergeau în cele mai frumoase cartiere ale Parisului și profitau de urâțenia lor pentru a stârni mila burgheziei, ca să primească de pomană. În realitate, niciunul dintre ei nu suferea cu adevărat de vreo dizabilitate și noaptea, deveneau normali ca prin miracol, ceea ce a dus la denumirea acestui loc drept Curtea Miracolelor.
În romanul său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo a descris Curtea Miracolelor ca fiind locul parizian în care se întâlneau cei mai mari răufăcători și cele mai grave rele ale capitalei, un Pandemoniu (loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția) expunându-se ca un „neg pe fața Parisului”. Dacă Curtea Miracolelor a reprezentat într-adevăr o zonă de mare sărăcie și fărădelege care reunea pe cei excluși de societate, acest termen a depășit cu mult cadrul parizian, deoarece fiecare oraș avea una, sau chiar mai multe.
Douăsprezece astfel de curți au coexistat în Paris, dintre care cea mai cunoscută și cea mai mare era Marea Curte a Miracolelor, denumită moșia lui Alby. Aici se aflau femei ușoare, hoți, bătrâni, cerșetori și chiar infirmi. Desigur, oamenii de bine evitau să se aventureze în aceste locuri care erau considerate adevărate locuri periculoase… Asta nu însemna, însă, că nu aveau de-a face cu populația ei!
Și pe bună dreptate, expresia „Curtea Miracolelor” provine din faptul că mulți vagabonzi se plimbau toată ziua prin cartierele înstărite, șchiopătând, prefăcându-se că au crize de epilepsie sau că au un singur braț pentru a atrage compasiunea trecătorilor. Dar când venea seara, această lume pestriță dispărea și se trezeau în Curtea Miracolelor, recuperându-și, ca prin farmec, capacitățile fizice, sănătatea… și brațul lipsă!
Cum arăta o „Curte a Miracolelor”?
Dacă Curtea Miracolelor este înfățișată după cum se știe de Victor Hugo ca un „stup monstruos în care toate viespile ordinii sociale se întorceau seara cu prada lor”, cea mai edificatoare descriere (deși adesea considerată a fi o caricatură) rămâne cea a istoricului Henri Sauval în lucrarea sa „Istoria și cercetarea antichităților orașului Paris”, scrisă în anii 1660 și publicată în 1724.
Pentru autor, Marea Curte a Miracolelor era ca o „fundătură foarte mare, fetidă, noroioasă, neregulată, care nu era pavată” și se afla „într-unul dintre cele mai prost construite cartiere, unul dintre cele mai murdare și mai îndepărtate de oraș, între rue Montorgueil, mănăstirea Filles-Dieu și strada Neuve-Saint-Sauveur, fiind parcă în altă lume.”
Autorul parizian descrie și habitatul mediu al acestui tip de loc: „o casă din chirpici, pe jumătate îngropată, clătinându-se toată de bătrânețe și putregai, care nu are patru stânjeni (un stânjen are 1,96 – 2,23 metri) pătrați și care adăpostește, totuși, peste cincizeci de gospodării împovărate cu un număr infinit de copii mici, legitimi, naturali sau furați.”
Astăzi, numim un loc „Curtea Miracolelor” când pare să fie un loc rău famat, chiar periculos, în care oamenii cu greu îndrăznesc să se aventureze.
© CCC
Ibis, redibis, nunquam per bella peribis.
Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război.
Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație:
Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis.
Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război.
Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație.
Oracolul din Dodona
În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona.
Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului.
Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot.
Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii.
În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt.
Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus.
Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona.
Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite.
Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului.
Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”.
Utilizare contemporană
În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă.
Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon:
Oracolul din Delphi și Amon
Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor.
Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus
Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi.
Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă.
Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.”
Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu.
© CCC
A promite munți și minuni.
(Promettre monts et merveilles).
Semnificație: A promite avantaje, beneficii foarte mari.
Origine: La sfârșitul secolului al XIII-lea, „munții” simbolizau o mare cantitate de lucruri. Începând din secolul al XV-lea, expresia „conter maux et merveilles” era folosită pentru „a spune povești fabuloase”.
„Maux” (o formă de plural a lui mal) nu înseamnă „rele” în sensul de nenorociri, probleme, ci mai degrabă, într-o interpretare mai largă, lucruri extraordinare, minuni sau evenimente semnificative, deci a povesti lucruri extraordinare, incredibile sau mărețe. Expresia „conter maux et merveilles” poate fi folosită de o persoană pentru a descrie o călătorie extraordinară, în care a văzut lucruri incredibile și a trăit evenimente excepționale.
Expresia este similară cu „promettre monts et merveilles”, care înseamnă a promite lucruri foarte mărețe, deoarece cuvântul „monts” se referă la o cantitate mare, așa cum sugerează și sensul său în secolul al XIII-lea.
Astfel, expresia s-a transformat în secolul al XVI-lea în “promettre monts et merveilles” (a promite munți și minuni). Prin urmare, este vorba de a promite lucruri valoroase în cantități mari și, într-un sens mai figurat, a promite avantaje semnificative, considerabile unei persoane, lucruri admirabile și uimitoare.
© CCC
A lucra pentru regele Prusiei.
A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores.
Origine și definiție:
Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă.
Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii.
Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii.
A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele… Prusiei”.
Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el.
© CCC