Expresii celebre

Ibis, redibis, nunquam per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război. Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație: Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război. Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație. Oracolul din Dodona În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona. Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului. Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot. Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii. În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt. Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus. Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona. Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite. Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului. Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”. Utilizare contemporană În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă. Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon: Oracolul din Delphi și Amon Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor. Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi. Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă. Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.” Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu. © CCC

Adonis - "Frumos ca un Adonis" Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui. Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime. Mai mult... 

"Avant la lettre" "Avant la lettre" sau „Înainte de literă” este o expresie folosită la figurat care înseamnă „înainte de starea finală, înainte de starea definitivă a ceva, înainte de dezvoltarea sa completă. Se referă la o probă (test) a unei gravuri realizată înainte de tipărirea textului, care este plasat sub imagine. În vremurile dinaintea publicării pe calculator, tipografii francezi foloseau termenii „avant la lettre” („înainte de literă”) și „après la lettre” („după literă”) pentru a descrie relația dintre o gravură și legenda sa. Cuvântul literă se referă la text. „Après la lettre” se referă la apariția imprimării textului explicativ sub imaginea tipărită. Semnificația sa a evoluat recent. Astăzi, expresia este folosită cu sensul de „înainte ca ceea ce se discută să existe” sau „înainte să existe un nume pentru ea”. În acest sens, „avant la lettre” (înainte de literă) înseamnă, așadar, „înainte de timp, avangardist, înaintea timpului său”. Expresia "avant la lettre"„înainte de vremea sa” înseamnă a fi înaintea timpului său, o figură istorică ce este considerată pionier sau deschizător de drumuri într-un anumit domeniu, referindu-se la o persoană sau un concept descris ca atare chiar înainte de existența termenului oficial, înainte de inventarea termenului folosit. Expresia „înainte de vremea sa” descrie o persoană, o idee sau o operă care prezintă caracteristicile unui concept, mișcare sau termen care nu exista încă la vremea sa. Se referă la un comportament sau o creație care este înaintea timpului său, într-un mod complet avangardist. Care este originea acestei expresii? Originea provine din domeniul tipografiei, unde este folosită la propriu, în sens literal. Ca origine, expresia provine din arta stampelor imprimate și a gravurii. O „probă, încercare sau test înainte de literă (text)” se referea la o tipărire incompletă, imprimată înainte ca artistul să își adauge semnătura sau textul descriptiv (legenda) pe marginea inferioară. Aceste versiuni incomplete erau de obicei tipărite în număr limitat și au devenit foarte apreciate de colecționari. Cuvântul „lettre” („literă”), care aparține vocabularului gravurii, se referă aici la legenda care indică subiectul unei stampe sau gravuri și, eventual, data acesteia, numele tipografului etc. Fără literă, adică fără text, stampa nu este considerată completă. Semnificatie Avant la lettre (fără text explicativ sub o imagine) și Après la lettre (cu text explicativ sub imagine, în stare finală, completă). La figurat, a evoluat pentru a se aplica comportamentelor sau ideilor considerate avangardiste. Exemple de utilizare În limbajul cotidian, această expresie este folosită pentru a descrie ceva inovator. Despre o personalitate: „Este feministă înainte de vremea ei” înseamnă că această persoană a pledat pentru egalitatea de gen cu mult înainte ca termenul „feminism” să fie inventat, o persoană care a apărat valorile feministe chiar înainte de apariția conceptului de feminism. În artă sau literatură: „Acest roman science fiction înainte de vremea sa” descrie o operă care conține teme futuriste, scrisă înainte de apariția oficială a acestui gen literar. Jules Verne a scris science fiction “avant la lettre”. În arta culinară: „Fish and chips was ‘fast food’ avant la lettre” (Peștele cu cartofi prăjiți era „fast-food” avant la lettre.) © CCC

A aduce bufnite la Atena - A face ceva absurd, inutil, fara rost, a pierde timpul; a intreprinde o actiune riscanta, redundanta, inutila, superflua, nenecesara, extrem de costisitoare Athena (Minerva) era zeiţa înţelepciunii, învăţăturilor şi artelor. Bufniţele erau prolifice în Atena, oraşul al cărei stăpână era Athena, şi aceasta, prin înfăţişarea şi abilitatea sa de a vedea pe întuneric (în termeni simbolici, penetrând ignoranţa) a făcut să devină un simbol important al înţelepciunii. Era şi atributul lui Ceres (Demeter), zeiţa recoltei, şi avea calităţi profetice: strigătul ei era considerat un avertisment al morţii apropiate, iminente; apariţia ei a precedat moartea lui Dido, regina Cartaginei şi a câtorva împăraţi romani. “A aduce bufnite la Atena” este un vechi proverb al Greciei Antice. Bufnitele, care obisnuiau sa stea pe grinzile vechiului Parthenon (cel ars de Xeres I) erau simbolul orasului Atena si al zeitei intelepciunii, Atena. Bufnita era reprezentata pe monedele de argint ateniene si, cum atenienii isi extrageau singuri argintul si isi bateau propriile monede, aducerea de bufnite (fie ca pasari reale, fie ca monede) la Atena ar fi fost o actiune inutila si absurda. Bufnita era simbolul înţelepciunii în lumea antică, fiind legată de zeiţa greacă Atena, zeita protectoare a artelor frumoase, a înţelepciunii in războiul defensiv si a activităţii inteligente. Atena era si protectoarea meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. Atena era identificată de romani cu zeița Minerva, iar grecii o numeau Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Atena a împrumutat simbolul ei înaripat oraşului Atena, care isi batea monedele cu imaginea acestei pasari, iar in prezent, efigia acesteia se regăseste pe moneda euro grecească. In multe instituţii (şcoli, universităţi), bufnita face parte din heraldica acestora. In latina: Nocturnas Athenas afferre. © CCC

Ab uno disce omnes –  lat. „După unul, îi poţi judeca pe toţi” (Vergiliu – Eneida II, 65.) Vorbind despre grecii care au pătruns în Troia prin faimosul şiretlic al calului de lemn, Calul Troian, poetul Vergiliu subliniază perfidia grecului captiv, Sinon, care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Vergiliu spunea că la fel de prefăcuţi ca şi Sinon erau toţi grecii, cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, aşa erau toţi. Expresia latină "Ab uno disce omnes" este, de fapt, trista constatare a lui Enea (Vergiliu, Eneida II, 65-66). Volumul al doilea al poemului începe cu povestea exilului lui Enea (Aeneas) după căderea Troiei. Troienii au găsit într-o dimineaţă frumoasă, pe plaja pustie, un cal de lemn lăsat de ahei, presupunând ca este un dar al lui Poseidon pentru a impulsiona revenirea în forma a flotei greceşti. Enea povesteşte cum troienii, după ce au văzut navele greceşti departe, au deschis porţile cetăţii de pe ţarm şi au găsit un enorm cal de lemn, despre care Sinon le-a spus că este un cadou al grecilor, dedicat zeiţei Pallas Atena. Entuziasmaţi, troienii au decis să-l aducă în cetatea lor, fără a asculta de sfatul prudent al înţelepţilor care nu recomandau o astfel de acţiune. "Timeo Danaos et dona ferentes" ("Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri"), ar fi spus preotul lui Apollo, Laocoon, fără a fi luat în seamă. Pentru a le confirma troienilor alegerea de a-l aduce in cetate, au contribuit, de asemenea, cuvintele false ale lui Sinon, un prizonier de origine greacă, care pretindea că este persecutat de către camarazii săi şi că a fost lăsat acolo, ca un sacrificiu pentru Pallas Atena, la fel ca şi calul. Acesta a declarat că, dacă cineva va acţiona împotriva calului, acest lucru va fi considerat un sacrilegiu şi va cauza ruina tuturor grecilor. Troienii erau împărţiti în ceea ce priveste soarta calului: unii voiau să-l duca în cetate, în triumf, alţii erau de părere că trebuie să i se dea foc. Laocoon şi-a avertizat constant compatrioţii ("Timeo Danaos et dona ferentes" este fraza celebră pe care Vergiliu i-a atribuit-o) despre pericolul la care se expun. Laocoon a aruncat o suliţă pe o parte a calului, acesta a sunat a gol, dar nimeni nu a remarcat acest lucru. Pentru că s-a opus introducerii calului de lemn, construit de greci, în cetatea Troiei şi i-a îndemnat pe troieni să nu se încreadă în spusele duşmanului lor, Laocoon şi-a atras asupra sa mânia zeilor potrivnici Troiei. In timp ce ii aducea sacrificii lui Poseidon, pe un altar din afara cetăţii, Laocoon a fost atacat de doi şerpi veniţi din largul mării. Aceştia s-au repezit asupra celor doi fii ai săi şi i-au dezmembrat, apoi l-a atacat pe Laocoon însuşi, care a încercat în zadar să-i oprească. Dupa ce i-au ucis pe Laocoon şi pe fiii sai, şerpii s-au refugiat apoi într-un templu al Atenei, înfăşurându-se pe piciorul statuii sale colosale. Troienii, au văzut in aceasta un semn divin, crezând că zeiţa se răzbună pentru insulta adusă unei ofrande ce i-a fost dedicată. De aceea, troienii n-au mai ezitat să-şi dărâme zidurile pentru a introduce în interiorul cetăţii calul fatal. Afirmaţia lui Enea, "Ab uno disce omnes", conştient de modul în care lucrurile au luat o întorsătură diferită şi cum viclenia inamicului şi înşelăciunea lui Sinon au dus la ruina Troiei, este cu siguranţă împărtăşită ca un punct de vedere emoţional şi artistic, dar nu raţional. Aceasta afirmaţie este de fapt o generalizare inductivă (de la cazul particular la legea universală), foarte des întâlnită în zilele noastre, dar rămâne un proces arbitrar, nefiind recomandat. Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens defavorabil. Astăzi, se poate folosi expresia când se face referire la un grup de oameni, deopotriva de neserioşi, vicleni, sau cu alte trăsături negative.

Ab urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului” Romanii obişnuiau să dateze anii “ab urbe condita”, adică de la înfiinţarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei. Ab urbe condita este o expresie latină, de asemenea, cunoscuta sub acronimul AUC. Aceasta înseamnă "de la fondarea Oraşului" (cuvântul Urbis este scris cu majuscule pentru ca desemneaza pentru romani "Orasul" prin excelenţă, adică, Roma). Acronimul era folosit de vechii romani ca origine a datarii anilor calendaristici romani. Aceasta fondare a Romei este situata pe data de 21 aprilie din anul 753 î.Hr., dupa monumentala lucrare "Istoria romana" a lui Titus-Livius (data, în general, retinuta de istoricii moderni). "Istoria romană" a lui Titus Livius poartă titlul "Ab urbe condita libri" (AUC). "Istoria Romei de la înfiinţarea sa" (în latină, Ab Urbe condita Libri, literalmente "Cărţile de la fondarea Romei") este o lucrare a istoricului latin, Titus Livius, pe care acesta a început să o scrie în jurul anului 27 î.Hr. Din aceasta lucrare imensa, care acoperă, in 142 de cărţi, istoria romană de la originile sale si pana la moartea lui Drusus, în anul 9 î.Hr., s-a pastrat doar un sfert pana in prezent. Pentru a transcrie un an calendaristic standard (calendarul gregorian), în anul calendarului roman, este suficient să se adauge numărul 753, de exemplu: - anul 1 al Erei creştine, de asemenea, cunoscut sub numele de Anno Domini, sau Era Întruparii, este 753 + 1 = 754 ab Urbe condita; - pentru anul calendaristic 2012 standard: 2012 + 753 = 2765. Deci, pentru romani, anul 2012 corespunde "anului 2765 (sau MMDCCLXV), de la fondarea Romei" © CCC

A apărea ca Minerva din capul lui Jupiter

Legenda mitologică pretinde că Minerva, zeiţa înţelepciunii, a meşteşugurilor şi a invenţiilor, s-a născut din ţeasta (lovita de Vulcan, pentru ca Atena sa poata iesi) tatalui sau, Jupiter: matură, gata îmbrăcată în armură şi cu lance. De aceea, când se doreste a se arăta că un lucru a apărut ca ceva desăvârşit, oarecum de la bun început, se spune că a apărut întocmai ca Minerva din capul lui Jupiter. Minerva, echivalentul Atenei in mitologia greaca, era protectoarea orasului Roma şi patroana breslei meşteşugarilor. Numele său vine de la Minerva, zeita a mitologiei etrusce. Impreuna cu Jupiter si Junona, Minerva este una dintre zeităţile Triadei Capitoline, carora le este dedicat Templul lui Jupiter Capitolinus (apoi capitoliile din alte oraşe ale Imperiului Roman). Simbolul Minervei este bufnita, simbol al înţelepciunii şi, de asemenea, al virginitatii.

„Toate drumurile duc la Roma” Pentru cine plănuiește o excursie la Roma pentru următoarea vacanță, această destinație are cel puțin un avantaj: toate drumurile duc într-acolo! Cel puțin așa se spune, având în vedere cât de adânc înrădăcinată este expresia „toate drumurile duc la Roma” în limbajul cotidian. Ca și în cazul majorității proverbelor pe care le folosim fără să ne gândim de unde provin, originea acestei expresii este în general necunoscută. Totuși, nu este o coincidență faptul că Roma, capitala Italiei, se consideră drept punctul de convergență al tuturor rutelor. „Toate drumurile duc la Roma” înseamnă că, în general, există multe modalități de a ajunge la aceeași destinație (la propriu) și, în sens mai larg, la același obiectiv (la figurat). Este o expresie folosită adesea în cazul confruntării cu o persoană încăpățânată care persistă pe un drum fără rost (cel care i se pare cel mai evident), chiar dacă există multe alte căi, uneori sinuoase, de a-și atinge scopul. Pe scurt, dacă ai sentimentul că un obiectiv este de neatins, amintește-ți că toate drumurile duc la Roma! Expresia „Toate drumurile duc la Roma” este o metaforă folosită pentru a semnifica faptul că există mai multe căi de a atinge un obictiv... Dar care este originea acestui dicton? Originea expresiei „Toate drumurile duc la Roma” Originile sale datează din epoca romană. La acea vreme, Imperiul Roman construise o vastă rețea de drumuri și toate convergeau spre capitala Italiei, Roma. Aceste drumuri permiteau conectarea diferitelor regiuni ale imperiului pentru a facilita comerțul, transportul trupelor și administrarea teritoriilor. Datorită eficienței și centralizării acestei rețele, a devenit o expresie obișnuită să se spună că toate drumurile duc în cele din urmă la Roma. De-a lungul timpului, această expresie în sensul ei literal (în sensul ei propriu) a căpătat un sens figurat pentru a evoca ideea că, indiferent de calea pe care o alegi, există întotdeauna o modalitate de a-ți atinge scopul. Inițial, expresia „toate drumurile duc la Roma” avea un sens literal: în Antichitate, pe vremea Imperiului Roman, toate drumurile duceau cu adevărat la capitală! Drumurile formau o rețea în formă de stea în jurul Romei.

Drumuri romane în Imperiul Roman în jurul anului 117 e.n.

Cele douăzeci și nouă de „drumuri romane” conectau toate provinciile și teritoriile aflate sub control imperial. La Roma, Miliarul de Aur (miliar sau bornă de kilometraj), construit de Augustus, indica numele principalelor orașe cucerite, precum și distanța care le separa de acest monument, considerat punctul zero al Imperiului. Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis era un mic monument simbolic, situat în Forumul Roman, care marca punctul zero al Imperiului Roman. Acesta era o piatră miliară aurită, ridicată de Augustus, în Forumul roman, ca „punct zero” al marilor drumuri romane. Marca originea tuturor drumurilor care brăzdau Imperiul și indica distanțele între Roma și principalele orașe de provincie.

Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis

Această vastă rețea rutieră nu era atât de diferită de autostrăzile noastre moderne. Suficient de lată pentru ca două care de luptă să se poată intersecta, drumurile sale includeau hanuri la intervale regulate, unde călătorii se puteau odihni sau puteau mânca. Deși explicația datează din antichitate, expresia consacrată „toate drumurile duc la Roma” este atribuită teologului și poetului Alain de Lille, care a scris în secolul al XII-lea: „mille viae ducunt homines per saecula Romam qui Dominum toto quaerere corde volunt”, ceea ce se traduce prin „o mie de drumuri i-au condus timp de secole la Roma pe cei care doresc să-L caute pe Domnul din toată inima”. Roma era atunci înțeleasă într-un sens religios (referindu-se la „capitala” Bisericii Catolice), cu ideea că toate drumurile duc la Dumnezeu, atât la propriu, cât și la figurat. Lipsită de subtextul său sacru, expresia a devenit populară în limbajul cotidian, transmițând noțiunea mai generală că mai multe mijloace pot duce la același scop. Dincolo de originea sa istorică, expresia „Toate drumurile duc la Roma” a devenit o metaforă universală. Aceasta înseamnă că există multe modalități de a atinge același scop, fie în viața personală, profesională sau în rezolvarea problemelor. Acest dicton întruchipează o viziune optimistă și pragmatică asupra vieții, prin care, chiar dacă drumurile parcurse pot fi diferite, este întotdeauna posibil să se obțină rezultatul dorit. Astfel, acest dicton amintește faptul că ceea ce contează nu este atât călătoria în sine, cât destinația atinsă și lecțiile învățate pe parcurs. Deși evocă orașul-capitală al Italiei, dictonul a fost de fapt inventat de un francez Această expresie înseamnă că nu există o singură cale de a atinge un obiectiv, ci mai multe. În secolul al XII-lea, Alain de Lille se referea la Roma în sensul Vaticanului, deoarece pe vremea sa, înainte ca Santiago de Compostela (din N-V Spaniei) să devină destinația preferată a pelerinilor, aceștia mergeau spre Sfântul Scaun. Și de oriunde porneau, toate drumurile îi duceau în cele din urmă la Roma. În sens figurat, Alain de Lille voia să spună că, indiferent de dificultățile pe care le întâmpinau în viața lor, credincioșii reușeau în cele din urmă să ajungă la Dumnezeu. Dar, toate drumurile duc la Roma pentru că, de fapt, toate încep de acolo. În antichitate, când imperiul domnea peste întreaga Europă, împăratul Augustus a stabilit prima rețea rutieră majoră. Aceasta își avea originea la Miliarul de Aur, punctul zero pentru toate aceste drumuri romane. Erau douăzeci și nouă în total, construite în formă de stea, care conectau Roma cu toate provinciile italiene și cu teritoriile cucerite, precum Galia. Aceste drumuri pavate erau autostrăzi avant la lettre (înainte de vremea lor), deoarece erau pavate și suficient de late pentru ca două care de luptă să se intersecteze și aveau un trotuar pentru pietoni. În plus, la fiecare doisprezece kilometri, exista un loc unde călătorii se puteau opri să bea apă, să mănânce și să doarmă. Chiar toate drumurile duc la Roma? Din punct de vedere istoric, este adevărat că multe drumuri romane au fost proiectate să ducă la Roma, deoarece orașul reprezenta centrul nevralgic al Imperiului Roman. Aceste drumuri erau atât rute de comunicare strategice, cât și simboluri ale puterii romane. Cu toate acestea, nu toate drumurile duceau literalmente la Roma, chiar dacă o mare parte a rețelei era conectată la capitală. Astăzi, expresia este în primul rând o metaforă, ceea ce înseamnă că există multe modalități de a atinge un obiectiv, mai degrabă decât o afirmație geografică precisă. Este o modalitate de a ne aminti că, indiferent de calea parcursă, ceea ce contează este să ajungi la destinație. Toate rutele comerciale (încă) duc la Roma Dar asta nu e tot. Însăși ideea că „toate drumurile duc la Roma” ar putea evoca centralizarea imperiului sau cea a Bisericii Creștine. Însă, situația era mai nuanțată. Imperiul Roman nu era un stat centralizat așa cum ni-l imaginăm. Este foarte dificil de susținut că Imperiul Roman era un stat centralizat, având în vedere că practicile locale compatibile cu instituțiile romane erau larg acceptate, iar guvernatorii provinciilor erau încurajați să tolereze tradițiile civice locale. Fără drumuri, „care ar fi fost rostul Romei?” Să dăm Cezarului ce e al Cezarului și să-i recunoaștem meritul cuvenit. Drumurile romane au fost într-adevăr piatra de temelie a administrației provinciale. Acestea permiteau mișcarea rapidă a trupelor și facilitau comunicarea între centrele de putere, contribuind astfel semnificativ la însăși existența Imperiului Roman. Când Augustus a preluat puterea (27 î.e.n. - 14 e.n.) după ani de războaie civile, Galia (numele antic al Franței) ducea o lipsă acută de infrastructură, chiar și la un sfert de secol după Bătălia de la Alesia (52 î.e.n.). Așadar, una dintre prioritățile sale a fost dezvoltarea unei rețele rutiere eficiente care să lege Lyonul de puncte strategice din întreg teritoriul. „Cum ar fi subjugat lumea acest imperiu dacă Roma nu ar fi avut mijloacele, prin drumurile sale, de a-și face auzită comanda?”, a comentat Nicolas Bergier, un istoric francez din secolul al XVI-lea, cu o notă de ironie. Rețeaua de drumuri publice majore din imperiu este estimată ca având o lungime cuprinsă între 80.000 și 100.000 km. Totuși, galii nu datorează totul romanilor. Li se atribuie adesea introducerea rețelei rutiere în Galia, ceea ce sugerează că celții, înainte de cucerire, se mulțumeau cu drumuri de pământ proaste, sinonime cu ineficiența. În realitate, multe drumuri romane urmau rute deja existente. Unii istorici subliniază că viteza cu care s-au deplasat armatele lui Caesar la sosirea acestuia în Galia presupunea existența unor drumuri deja practicabile. Alain de Lille și legătura dintre lumea pământească și cea cerească Acestea fiind spuse, expresia „Toate drumurile duc la Roma” se referă rareori la o rețea rutieră. Expresia își are originea în filosoful francez din secolul al XII-lea, Alain de Lille, în poemul său „Cartea pildelor”. El evocă, în sens figurat, numeroasele căi care duc la același scop, ilustrând diversitatea căilor către adevăr, fie prin rațiune, fie prin credință. Expresia „O mie de drumuri duc la Roma pentru cei care îl caută pe Domnul din toată inima” amintește de pelerinajele credincioșilor, încă din secolul al IV-lea, la mormintele sacre ale lui Petru și Pavel din Roma. Roma, transformată prin eforturile Papei Grigore cel Mare, a devenit un „nou Ierusalim”, mai aproape și mai accesibil occidentalilor. Petru, ca prim apostol al lui Isus, a făcut din Roma o legătură directă cu divinul. Astfel, în viziunea lui Alain de Lille, Roma simboliza această legătură dintre lumea pământească și cea cerească. Mai mult decât un drum fizic, expresia se referă la o călătorie spirituală Expresia depășește caricatura istorică a rețelei de drumuri romane. În familia exagerărilor istorice și a ideilor preconcepute create de Asterix și Obelix, iată una despre rețeaua rutieră romană. Imediat, imaginea care vine în minte este cea a arterelor pavate și a unei vaste rețele de drumuri în tot Imperiul Roman, un fel de strămoș al autostrăzilor moderne. Aici, ideea preconcepută este o imagine, amplificată de ilustratorii cărților de popularizare științifică: cea a drumurilor meticulos pavate, așezate pe mai multe straturi de pietriș și nisip. Însă, acestea erau în minoritate și se găseau în special la periferie și în inima orașelor. Celebrele drumuri romane erau construite în special din pământ bătut acoperit cu pietre”, conform lui Bertrand Lançon, specialist în istoria romană, în lucrarea "Romanii" (Le Cavalier bleu / Cavalerul albastru, 2005). Filmul “Toate drumurile duc la Roma” Expresia „Toate drumurile duc la Roma” a fost popularizată și de cultura pop, în special de film. Un exemplu este comedia romantică din 2015, Toate drumurile duc la Roma (All Roads Lead to Rome), cu Sarah Jessica Parker în rol principal. Această comedie spune povestea unei mame care încearcă să se reconecteze cu fiica ei rebelă, în timp ce reaprinde o poveste de dragoste cu un fost iubit din Italia. Titlul ilustrează ideea că, în ciuda ocolișurilor și a obstacolelor, personajele își găsesc în cele din urmă drumul, atât fizic, cât și emoțional. Această interpretare contemporană a dictonului demonstrează relevanța sa durabilă și capacitatea sa continuă de a inspira povești despre perseverență și căutarea a ceea ce contează cu adevărat. © CCC

Acta, non verba (echivalent cu Res, non verba) – „Fapte, nu vorbe” Deviza generalului Lazare Hoche, o figură proeminentă a Revoluţiei Franceze. Hoche a ales această maximă de conduită în viaţă ca o replică dată politicienilor care se ocupau cu sforării şi discursuri. Dicton echivalent cu Res, non verba.

Abracadabra – termen cabalistic Termen al cabaliştilor (sectă mistică la evreii din Evul Mediu), alcătuit din abrevierea cuvintelor ebraice: Ab (tată), Ben (fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh)... Era folosit ca formulă magică împotriva durerilor de cap, de dinţi, etc. Astăzi, termenul este uzitat încă de iluzionişti şi prestidigitatori ca formulă magica de introducere în scamatoriile lor. In diferite limbi, a generat cuvântul „abracadabrant”, care înseamnă: ciudat, extraordinar. Abracadabra este, în mod tradiţional, formula care se pronunţă atunci când se produce ceva magic. Aceasta este atât o formula magica, cat si un ritual prin care se realizeaza ceva iesit din comun, o incantaţie şi un cuvânt mistic. Este folosit pentru a invoca, prin intermediul magiei, spiritele benefice pentru a fi protejat sau vindecat de boli. Formula magica Abracadabra era considerata ca avand puteri vindecătoare atunci când era înscrisa pe o amuleta. Expresia este, de asemenea, folosita de magicienii moderni, atunci când pretind că invocă puteri paranormale sau supranaturale pentru a-i ajuta la realizarea iluziilor lor. Formula a trecut în limbajul de zi cu zi, fiind popularizata de filme si desene animate care prezinta vrăjitoare şi vrăjitori. Dupa o alta versiune, cuvântul a fost gandit pentru a-si avea originea în limba aramaică, în care Ibra înseamnă "Am creat" şi k'dibra inseamna "prin discursul meu", oferind o traducere a expresiei abracadabra: "am creat aşa cum am spus".

De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”? Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic. Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată. Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun. În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei. Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu. De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”? Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea. Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”? Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L'Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia. Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar. De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă? Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini. Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă. © CCC

Adhuc sub iudice lis est (Adhuc sub judice lis est) - lat. „Procesul (cazul) este încă la juraţi”, juraţii incă discută şi disputa/litigiul nu s-a încheiat, nu s-a clarificat. (Horatiu, Arta poetică) Acesta este un emistih al lui Horaţiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. "Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est" inseamna, literalmente, "gramaticienii discuta, si disputa nu s-a incheiat inca"; in această expresie, Horaţiu face aluzie la disputele interminabile dintre gramaticieni (specialisti in gramatica, lingvisti), aflate mereu pe ordinea de zi a invatatilor, şi care, de multe ori, se dovedesc a fi chestiuni minore. Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare si in care nu trebuie intervenit din exterior. Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă). © CCC

Academia lui Platon - reprezinta punctul de plecare pe drumul unei institutii de prima reprezentare intr-un stat, Academia, sau, prin extindere, se aplica locurilor si grupurilor de oameni care isi dedica viata cunoasterii, cercetarii si creatiei.

Platon (Aristokles) s-a nascut intr-o familie bogata, cu inaintasi ilustri, astfel incat a beneficiat de o educatie aleasa, fiind inzestrat si cu un talent literar exceptional. Ascultandu-l pe Socrate, la 20 de ani, a fost atat de fascinat de acesta incat a ars tot ce scrisese pana atunci si a devenit discipolul sau cel mai fidel. Mai mult decat atat, il va face personajul principal al celebrelor sale dialoguri de mai tarziu, atribuindu-i-le chiar maestrului sau, Socrate.

Opera sa se va constitui prin reflectarea asupra conditiei umane, transferarea aspiratiilor in lumea ideilor eterne guvernate de Binele suprem. A fost insa dezamagit cand a incercat sa si aplice modelul sau de conducere in societate. Experienta calatoriei in Siracuza, la curtea tiranului Dionysios I cel Batran, unde va incerca aplicarea acestor idei se va dovedi extrem de neplacuta. In urma indraznelii de a-si contrazice gazda intr-o discutie, va fi vandut ca sclav in Egina, aflata in razboi cu Atena.

Este rascumparat de un compatriot, tot filosof, care il va aduce inapoi in Atena. Cu banii pe care prietenii sai au vrut sa-i inapoieze binefacatoului sau si pe care acesta i-a refuzat, a cumparat o gradina cu numele unui erou, Hecademos (Academos). Aici si-a intemeiat Platon scoala filosofica pe care o va numi Academie.

A bon entendeur, salut! – „Bunului ascultător, salut!” Mai pe româneşte: cine are urechi de auzit, să audă! Se foloseşte pentru a atrage atenţia asupra subînţelesului, a ceea ce nu se poate spune direct şi în totalitate, iar cel ce intelege adevarata semnificatie sa incerce sa evite un eventual pericol, folosind avertismentul in beneficiul sau. Este un precept biblic (din Evanghelie, Matei, XIII): „Cel care are urechi de auzit, sa auda!”, dar si un avertisment, mai mult sau mai putin voalat, sau o ameninţare: cel ce aude bine ce spun ( înţelege) poate profita sau poate fi atent, sa se fereasca de un posibil pericol, primejdie.

Ad aperturam libri sau Aperto libro – lat, „La deschiderea cărţii, cu cartea deschisă la întâmplare, pe nepregătite, la prima vedere” A traduce sau a interpreta un text "aperto libro" sau "ad aperturam libri", adica pe loc, pe nepregatite, la prima vedere. În vechime, cărţile, fiind transcrise de mână, aveau multe greşeli şi omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text, la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, ”la prima vedere”. În Evul Mediu, o persoană, care putea citi "aperto libro" o lucrare a unui autor antic, putea nu numai sa o descifreze (decripteze), dar sa ii si inteleaga sensul istoric, filosofic si sensul ascuns. Un cititor "aperto libro" era deci un cititor de mare cultura. Racine citea carti in limba greacă, "aperto libro".

Mendace veritas „Mendace Veritas” este expresia latină pentru „Adevăr Mincinos” sau „Adevăr Fals”, adesea folosit în contextul unui paradox, al unei înșelăciuni sau într-o povestire în care se spun minciuni scandaloase deghizate în adevăr. Semnifică ceva care sună adevărat, dar este înșelător, un concept explorat în filosofie și în literatură. Semnificație: mendace (mincinos, fals) + veritas (adevăr). Utilizare: un paradox, o afirmație care este atât adevărată, cât și falsă, sau într-o narațiune cu povești extravagante, incredibile, dar care sunt prezentate ca fiind adevărate. © CCC

Ab Iove principium – „Să începem cu Iupiter” (Vergiliu – Egloge III, 60) Se foloseşte atunci când se începe o dezbatere, o expunere cu ceea ce este principal, important. În această eglogă (poezie pastorală, bucolică), ciobanul Dameta spune că-şi începe cântecul său de la Iupiter, părintele tuturor lucrurilor, zeul zeilor.

A fi în al șaptelea cer Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie? Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea. La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn! „A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările” Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri! Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”. De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”. Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită. © CCC

Ab ovo usque ad mala - lat. „De la ou până la mere” (Horaţiu, Satire I, 3, 6) Expresia înseamnă: fără întrerupere, de la începutul şi până la sfarşitul prânzului, care la romani începea cu ouă şi se termina cu fructe. Astăzi poate fi utilizată cu înţelesul realizării unui lucru de la început şi până la sfârşit. Stiind ca la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, expresia fiind folosită în antichitate de romani cu referire la prânzurile lor, formula horaţiană înseamnă: de la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.

A lucra pentru regele Prusiei. A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores. Origine și definiție: Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă. Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii. Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii. A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele... Prusiei”. Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el. © CCC