Expresii celebre - A

A aduce bufnite la Atena - A face ceva absurd, inutil, fara rost, a pierde timpul; a intreprinde o actiune riscanta, redundanta, inutila, superflua, nenecesara, extrem de costisitoare Athena (Minerva) era zeiţa înţelepciunii, învăţăturilor şi artelor. Bufniţele erau prolifice în Atena, oraşul al cărei stăpână era Athena, şi aceasta, prin înfăţişarea şi abilitatea sa de a vedea pe întuneric (în termeni simbolici, penetrând ignoranţa) a făcut să devină un simbol important al înţelepciunii. Era şi atributul lui Ceres (Demeter), zeiţa recoltei, şi avea calităţi profetice: strigătul ei era considerat un avertisment al morţii apropiate, iminente; apariţia ei a precedat moartea lui Dido, regina Cartaginei şi a câtorva împăraţi romani. “A aduce bufnite la Atena” este un vechi proverb al Greciei Antice. Bufnitele, care obisnuiau sa stea pe grinzile vechiului Parthenon (cel ars de Xeres I) erau simbolul orasului Atena si al zeitei intelepciunii, Atena. Bufnita era reprezentata pe monedele de argint ateniene si, cum atenienii isi extrageau singuri argintul si isi bateau propriile monede, aducerea de bufnite (fie ca pasari reale, fie ca monede) la Atena ar fi fost o actiune inutila si absurda. Bufnita era simbolul înţelepciunii în lumea antică, fiind legată de zeiţa greacă Atena, zeita protectoare a artelor frumoase, a înţelepciunii in războiul defensiv si a activităţii inteligente. Atena era si protectoarea meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. Atena era identificată de romani cu zeița Minerva, iar grecii o numeau Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Atena a împrumutat simbolul ei înaripat oraşului Atena, care isi batea monedele cu imaginea acestei pasari, iar in prezent, efigia acesteia se regăseste pe moneda euro grecească. In multe instituţii (şcoli, universităţi), bufnita face parte din heraldica acestora. In latina: Nocturnas Athenas afferre. © CCC

A fi în al șaptelea cer Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie? Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea. La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn! „A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările” Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri! Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”. De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”. Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită. © CCC

Abjurarea lui Galilei - renegare, retractare publica a unor idei sustinute anterior

Galileo Galilei, fizician si filosof italian de geniu, era adeptul metodei experimentale, al observatiei directe si al demonstratiei matematice in stiinta. A dovedit prin calcule matematice ca teoria heliocentrista (soarele se afla in centrul lumii, sistemul solar fiind conceput ca lume-univers) a lui Copernic si Kepler era adevarata, infirmand teoria geocentrista a lui Ptolomeu. Aceasta demonstratie reprezenta insa o grava ofensa si abatere de la principiile admise de biserica, o erezie de neiertat.

Cartea sa, “Dialog despre cele doua sisteme principale ale lumii, ptolemeic si copernican”, publicata in 1632, la Florenta, constituia corpul delict (corpus delicti) pe baza caruia Inchizitia si-a formulat acuzatiile.

Galileo a fost prevenit in 1616, printr-o hotarare a Sfantului Oficiu al Inchizitiei, de consecintele pe care le-ar putea avea asupra sa sfidarea invataturilor Sfintei Scripturi.

Sub presiunea represaliilor Inchizitiei, Galilei cedeaza si accepta sa retracteze afirmatiile, chiar daca numai formal. In sprijinul formalismului retractarii este adusa replica savantului (chiar daca nu este atestata documentar):”E pur si muove!” (”Si totusi se misca!”). Cu toate interventiile si apelurile la clementa in favoarea lui Galilei, papa Urban al VIII-lea si reprezentantii Inchizitiei ii vor face viata un calvar in ultimii zece ani.

Expresia desemneaza o retractare, o renegare publica, dar formala, impusa de anumite constrangeri, a unor idei sustinute anterior, fara ca afirmarea lucrurilor impuse sa constituie adevarata convingere.

Acta est fabula, plaudite! – „Piesa a fost jucată (s-a sfârşit), aplaudati!” Modalitate prin care se anunța sfârșitul reprezentatiilor în Roma antică; formula de încheiere a comediilor antice romane. În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”. Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. Un pasaj din lucrarea lui Suetonius, Viata lui Augustus, sustine ca „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!” (Suetonius, De vita duodecim Caesarum). De asemenea, Rabelais ar fi spus pe patul de moarte ”La farce est jouée” (Comedia a fost jucată). Şi astăzi, expresia  „Acta est fabula„  se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ. Într-un sens mai larg, uneori, indică faptul că s-a ajuns la sfârşitul a ceva, şi că nu mai este nimic de facut sau de adăugat.

Ad calendas graecas - (lat. „La calendele greceşti”) prescurtare a expresiei “ad calendas graecas solvere”, a plăti la calendele greceşti, adica, niciodata. Echivalent al expresiilor romaneşti: „La Paştele cailor/ La Sfântul Aşteaptă/ La Moşii Verzi”. Calendele erau la romani prima zi a lunii, fiind şi ziua fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii însă spuneau, în derâdere, că vor plăti "ad calendas graecas", adică nu vor plăti niciodată, deoarece grecii nu aveau calende. Expresia este atribuită de istoricul Suetoniu împăratului Augustus care obişnuia să o utilizeze frecvent pentru a indica persoane, dintre debitorii sai, care nu intenţionau să plătească o datorie. Astfel, locuţiunea desemnează faptul ca plata debitului se va face la o scadenţă care nu există. Expresia a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată!

Ab ovo – „De la ou”, de la naştere, de la origine, de la început, de la începutul începuturilor (Horaţiu – Arta poetică, vers 147) Horaţiu a întâlnit expresia în limba populara. Latinii, când voiau să spună „să începem cu începutul” – sau cum se spune în zilele noastre „s-o luăm de la A”, foloseau expresia „ab ovo”. Ab ovo este o trimitere la unul dintre ouăle gemene ale Ledei şi ale lui Zeus, deghizat în lebădă, din care s-a născut Elena. Dacă Leda nu ar fi clocit oul, Elena nu s-ar fi născut, astfel încât Paris nu ar fi fugit cu ea şi nu ar fi avut loc nici Războiul Troian etc. In Arta poetică, Horaţiu îl laudă pe poetul său epic ideal, Homer, pentru faptul că, în Iliada, a început povestea războiului Troiei de la mânia lui Ahile şi "nu a început războiul troian de la oul dublu" (nec gemino bellum Troianum orditur ab ovo), de la începutul absolut al evenimentelor, punctul cronologic cel mai timpuriu posibil, ci a introdus ascultătorul în miezul lucrurilor (in medias res), adică de la naşterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din oul Ledei. Astfel, Homer ar fi putut sa înceapă epopeea Iliada cu pretextul îndepărtat al războiului troian, naşterea Elenei şi a lui Pollux, geamănul ei (dintr-un ou s-au născut gemenii Clitemnestra și Castor, iar din celalalt, gemenii Elena și Pollux), din oul divin, dar acesta a preferat să se oprească asupra unui singur episod al asediului: mânia lui Ahile

Ab Iove principium – „Să începem cu Iupiter” (Vergiliu – Egloge III, 60) Se foloseşte atunci când se începe o dezbatere, o expunere cu ceea ce este principal, important. În această eglogă (poezie pastorală, bucolică), ciobanul Dameta spune că-şi începe cântecul său de la Iupiter, părintele tuturor lucrurilor, zeul zeilor.

Ab urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului” Romanii obişnuiau să dateze anii “ab urbe condita”, adică de la înfiinţarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei. Ab urbe condita este o expresie latină, de asemenea, cunoscuta sub acronimul AUC. Aceasta înseamnă "de la fondarea Oraşului" (cuvântul Urbis este scris cu majuscule pentru ca desemneaza pentru romani "Orasul" prin excelenţă, adică, Roma). Acronimul era folosit de vechii romani ca origine a datarii anilor calendaristici romani. Aceasta fondare a Romei este situata pe data de 21 aprilie din anul 753 î.Hr., dupa monumentala lucrare "Istoria romana" a lui Titus-Livius (data, în general, retinuta de istoricii moderni). "Istoria romană" a lui Titus Livius poartă titlul "Ab urbe condita libri" (AUC). "Istoria Romei de la înfiinţarea sa" (în latină, Ab Urbe condita Libri, literalmente "Cărţile de la fondarea Romei") este o lucrare a istoricului latin, Titus Livius, pe care acesta a început să o scrie în jurul anului 27 î.Hr. Din aceasta lucrare imensa, care acoperă, in 142 de cărţi, istoria romană de la originile sale si pana la moartea lui Drusus, în anul 9 î.Hr., s-a pastrat doar un sfert pana in prezent. Pentru a transcrie un an calendaristic standard (calendarul gregorian), în anul calendarului roman, este suficient să se adauge numărul 753, de exemplu: - anul 1 al Erei creştine, de asemenea, cunoscut sub numele de Anno Domini, sau Era Întruparii, este 753 + 1 = 754 ab Urbe condita; - pentru anul calendaristic 2012 standard: 2012 + 753 = 2765. Deci, pentru romani, anul 2012 corespunde "anului 2765 (sau MMDCCLXV), de la fondarea Romei" © CCC

A descoperi America - „A descoperi ceva neaşteptat şi important” Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb, în anul 1492, a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremurilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, aceasta fiind o mare surpriză, o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, sclipitoare. În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia are sens ironic, peiorativ si desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de puşcă”.

Adhuc sub iudice lis est (Adhuc sub judice lis est) - lat. „Procesul (cazul) este încă la juraţi”, juraţii incă discută şi disputa/litigiul nu s-a încheiat, nu s-a clarificat. (Horatiu, Arta poetică) Acesta este un emistih al lui Horaţiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. "Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est" inseamna, literalmente, "gramaticienii discuta, si disputa nu s-a incheiat inca"; in această expresie, Horaţiu face aluzie la disputele interminabile dintre gramaticieni (specialisti in gramatica, lingvisti), aflate mereu pe ordinea de zi a invatatilor, şi care, de multe ori, se dovedesc a fi chestiuni minore. Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare si in care nu trebuie intervenit din exterior. Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă). © CCC

Ad aperturam libri sau Aperto libro – lat, „La deschiderea cărţii, cu cartea deschisă la întâmplare, pe nepregătite, la prima vedere” A traduce sau a interpreta un text "aperto libro" sau "ad aperturam libri", adica pe loc, pe nepregatite, la prima vedere. În vechime, cărţile, fiind transcrise de mână, aveau multe greşeli şi omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text, la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, ”la prima vedere”. În Evul Mediu, o persoană, care putea citi "aperto libro" o lucrare a unui autor antic, putea nu numai sa o descifreze (decripteze), dar sa ii si inteleaga sensul istoric, filosofic si sensul ascuns. Un cititor "aperto libro" era deci un cititor de mare cultura. Racine citea carti in limba greacă, "aperto libro".

Ab uno disce omnes –  lat. „După unul, îi poţi judeca pe toţi” (Vergiliu – Eneida II, 65.) Vorbind despre grecii care au pătruns în Troia prin faimosul şiretlic al calului de lemn, Calul Troian, poetul Vergiliu subliniază perfidia grecului captiv, Sinon, care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Vergiliu spunea că la fel de prefăcuţi ca şi Sinon erau toţi grecii, cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, aşa erau toţi. Expresia latină "Ab uno disce omnes" este, de fapt, trista constatare a lui Enea (Vergiliu, Eneida II, 65-66). Volumul al doilea al poemului începe cu povestea exilului lui Enea (Aeneas) după căderea Troiei. Troienii au găsit într-o dimineaţă frumoasă, pe plaja pustie, un cal de lemn lăsat de ahei, presupunând ca este un dar al lui Poseidon pentru a impulsiona revenirea în forma a flotei greceşti. Enea povesteşte cum troienii, după ce au văzut navele greceşti departe, au deschis porţile cetăţii de pe ţarm şi au găsit un enorm cal de lemn, despre care Sinon le-a spus că este un cadou al grecilor, dedicat zeiţei Pallas Atena. Entuziasmaţi, troienii au decis să-l aducă în cetatea lor, fără a asculta de sfatul prudent al înţelepţilor care nu recomandau o astfel de acţiune. "Timeo Danaos et dona ferentes" ("Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri"), ar fi spus preotul lui Apollo, Laocoon, fără a fi luat în seamă. Pentru a le confirma troienilor alegerea de a-l aduce in cetate, au contribuit, de asemenea, cuvintele false ale lui Sinon, un prizonier de origine greacă, care pretindea că este persecutat de către camarazii săi şi că a fost lăsat acolo, ca un sacrificiu pentru Pallas Atena, la fel ca şi calul. Acesta a declarat că, dacă cineva va acţiona împotriva calului, acest lucru va fi considerat un sacrilegiu şi va cauza ruina tuturor grecilor. Troienii erau împărţiti în ceea ce priveste soarta calului: unii voiau să-l duca în cetate, în triumf, alţii erau de părere că trebuie să i se dea foc. Laocoon şi-a avertizat constant compatrioţii ("Timeo Danaos et dona ferentes" este fraza celebră pe care Vergiliu i-a atribuit-o) despre pericolul la care se expun. Laocoon a aruncat o suliţă pe o parte a calului, acesta a sunat a gol, dar nimeni nu a remarcat acest lucru. Pentru că s-a opus introducerii calului de lemn, construit de greci, în cetatea Troiei şi i-a îndemnat pe troieni să nu se încreadă în spusele duşmanului lor, Laocoon şi-a atras asupra sa mânia zeilor potrivnici Troiei. In timp ce ii aducea sacrificii lui Poseidon, pe un altar din afara cetăţii, Laocoon a fost atacat de doi şerpi veniţi din largul mării. Aceştia s-au repezit asupra celor doi fii ai săi şi i-au dezmembrat, apoi l-a atacat pe Laocoon însuşi, care a încercat în zadar să-i oprească. Dupa ce i-au ucis pe Laocoon şi pe fiii sai, şerpii s-au refugiat apoi într-un templu al Atenei, înfăşurându-se pe piciorul statuii sale colosale. Troienii, au văzut in aceasta un semn divin, crezând că zeiţa se răzbună pentru insulta adusă unei ofrande ce i-a fost dedicată. De aceea, troienii n-au mai ezitat să-şi dărâme zidurile pentru a introduce în interiorul cetăţii calul fatal. Afirmaţia lui Enea, "Ab uno disce omnes", conştient de modul în care lucrurile au luat o întorsătură diferită şi cum viclenia inamicului şi înşelăciunea lui Sinon au dus la ruina Troiei, este cu siguranţă împărtăşită ca un punct de vedere emoţional şi artistic, dar nu raţional. Aceasta afirmaţie este de fapt o generalizare inductivă (de la cazul particular la legea universală), foarte des întâlnită în zilele noastre, dar rămâne un proces arbitrar, nefiind recomandat. Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens defavorabil. Astăzi, se poate folosi expresia când se face referire la un grup de oameni, deopotriva de neserioşi, vicleni, sau cu alte trăsături negative.

A promite munți și minuni. (Promettre monts et merveilles). Semnificație: A promite avantaje, beneficii foarte mari. Origine: La sfârșitul secolului al XIII-lea, „munții” simbolizau o mare cantitate de lucruri. Începând din secolul al XV-lea, expresia „conter maux et merveilles” era folosită pentru „a spune povești fabuloase”. „Maux” (o formă de plural a lui mal) nu înseamnă „rele” în sensul de nenorociri, probleme, ci mai degrabă, într-o interpretare mai largă, lucruri extraordinare, minuni sau evenimente semnificative, deci a povesti lucruri extraordinare, incredibile sau mărețe. Expresia „conter maux et merveilles” poate fi folosită de o persoană pentru a descrie o călătorie extraordinară, în care a văzut lucruri incredibile și a trăit evenimente excepționale. Expresia este similară cu „promettre monts et merveilles”, care înseamnă a promite lucruri foarte mărețe, deoarece cuvântul „monts” se referă la o cantitate mare, așa cum sugerează și sensul său în secolul al XIII-lea. Astfel, expresia s-a transformat în secolul al XVI-lea în "promettre monts et merveilles" (a promite munți și minuni). Prin urmare, este vorba de a promite lucruri valoroase în cantități mari și, într-un sens mai figurat, a promite avantaje semnificative, considerabile unei persoane, lucruri admirabile și uimitoare. © CCC

Abracadabra – termen cabalistic Termen al cabaliştilor (sectă mistică la evreii din Evul Mediu), alcătuit din abrevierea cuvintelor ebraice: Ab (tată), Ben (fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh)... Era folosit ca formulă magică împotriva durerilor de cap, de dinţi, etc. Astăzi, termenul este uzitat încă de iluzionişti şi prestidigitatori ca formulă magica de introducere în scamatoriile lor. In diferite limbi, a generat cuvântul „abracadabrant”, care înseamnă: ciudat, extraordinar. Abracadabra este, în mod tradiţional, formula care se pronunţă atunci când se produce ceva magic. Aceasta este atât o formula magica, cat si un ritual prin care se realizeaza ceva iesit din comun, o incantaţie şi un cuvânt mistic. Este folosit pentru a invoca, prin intermediul magiei, spiritele benefice pentru a fi protejat sau vindecat de boli. Formula magica Abracadabra era considerata ca avand puteri vindecătoare atunci când era înscrisa pe o amuleta. Expresia este, de asemenea, folosita de magicienii moderni, atunci când pretind că invocă puteri paranormale sau supranaturale pentru a-i ajuta la realizarea iluziilor lor. Formula a trecut în limbajul de zi cu zi, fiind popularizata de filme si desene animate care prezinta vrăjitoare şi vrăjitori. Dupa o alta versiune, cuvântul a fost gandit pentru a-si avea originea în limba aramaică, în care Ibra înseamnă "Am creat" şi k'dibra inseamna "prin discursul meu", oferind o traducere a expresiei abracadabra: "am creat aşa cum am spus".

Adonis - "Frumos ca un Adonis" Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui. Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime. Mai mult... 

Acta, non verba (echivalent cu Res, non verba) – „Fapte, nu vorbe” Deviza generalului Lazare Hoche, o figură proeminentă a Revoluţiei Franceze. Hoche a ales această maximă de conduită în viaţă ca o replică dată politicienilor care se ocupau cu sforării şi discursuri. Dicton echivalent cu Res, non verba.

A lucra pentru regele Prusiei. A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores. Origine și definiție: Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă. Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii. Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii. A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele... Prusiei”. Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el. © CCC

Ad-hoc - (lat. „Pentru aceasta”, „creat pentru un anume scop”) Adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”. Ad-hoc este o expresie latină cu sensul "pentru aceasta". Ad-hoc se referă, în general, la o soluţie desemnată pentru o anumită problemă sau o sarcină, non-generalizabilă, nefiind destinată pentru a putea fi adaptată şi altor scopuri. Expresia „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. De exemplu, când cineva inventeaza un motiv pentru a se eschiva de la a face un anumit lucru sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc. Exemple comune sunt si organizatiile, comitetele şi comisiile create la nivel naţional sau internaţional pentru o anumită sarcină. În alte domenii, termenul se poate referi, de exemplu, la o unitate militară creată în circumstanţe speciale, un costum realizat pe comanda, sau o ecuaţie cu scop specific. Ad-hoc se poate referi, de asemenea, la soluţii improvizate, schimbarea contextelor pentru a crea noi sensuri, planificare inadecvată sau evenimente improvizate.

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr şi ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii, în staţia Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploieşti-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – aşa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoţând basma curată pe adevăraţii culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din staţie, anume Ion Păun!

De atunci – datorită scriitorilor şi presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „ţapul ispăşitor al isprăvilor celor mari şi tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracţie în parlament".

Ad augusta per angusta – „La rezultate strălucite, se ajunge pe căi înguste, trudnice” Aceasta este deviza conjuraţilor din piesa Hernani de Victor Hugo, actul IV. Cu alte cuvinte: spre înălţimi, pe poteci înguste; gloria nu este uşor de dobândit, orice victorie, orice succes, nu se obţine decât prin luptă, prin strădanii, prin înfrângerea piedicilor aflate în cale, facand sacrificii. (vezi şi expresia apropiată: Per aspera ad astra).