Expresii celebre

Abjurarea lui Galilei - renegare, retractare publica a unor idei sustinute anterior

Galileo Galilei, fizician si filosof italian de geniu, era adeptul metodei experimentale, al observatiei directe si al demonstratiei matematice in stiinta. A dovedit prin calcule matematice ca teoria heliocentrista (soarele se afla in centrul lumii, sistemul solar fiind conceput ca lume-univers) a lui Copernic si Kepler era adevarata, infirmand teoria geocentrista a lui Ptolomeu. Aceasta demonstratie reprezenta insa o grava ofensa si abatere de la principiile admise de biserica, o erezie de neiertat.

Cartea sa, “Dialog despre cele doua sisteme principale ale lumii, ptolemeic si copernican”, publicata in 1632, la Florenta, constituia corpul delict (corpus delicti) pe baza caruia Inchizitia si-a formulat acuzatiile.

Galileo a fost prevenit in 1616, printr-o hotarare a Sfantului Oficiu al Inchizitiei, de consecintele pe care le-ar putea avea asupra sa sfidarea invataturilor Sfintei Scripturi.

Sub presiunea represaliilor Inchizitiei, Galilei cedeaza si accepta sa retracteze afirmatiile, chiar daca numai formal. In sprijinul formalismului retractarii este adusa replica savantului (chiar daca nu este atestata documentar):”E pur si muove!” (”Si totusi se misca!”). Cu toate interventiile si apelurile la clementa in favoarea lui Galilei, papa Urban al VIII-lea si reprezentantii Inchizitiei ii vor face viata un calvar in ultimii zece ani.

Expresia desemneaza o retractare, o renegare publica, dar formala, impusa de anumite constrangeri, a unor idei sustinute anterior, fara ca afirmarea lucrurilor impuse sa constituie adevarata convingere.

Adonis - "Frumos ca un Adonis" Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui. Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime. Mai mult... 

Acta, non verba (echivalent cu Res, non verba) – „Fapte, nu vorbe” Deviza generalului Lazare Hoche, o figură proeminentă a Revoluţiei Franceze. Hoche a ales această maximă de conduită în viaţă ca o replică dată politicienilor care se ocupau cu sforării şi discursuri. Dicton echivalent cu Res, non verba.

A apărea ca Minerva din capul lui Jupiter

Legenda mitologică pretinde că Minerva, zeiţa înţelepciunii, a meşteşugurilor şi a invenţiilor, s-a născut din ţeasta (lovita de Vulcan, pentru ca Atena sa poata iesi) tatalui sau, Jupiter: matură, gata îmbrăcată în armură şi cu lance. De aceea, când se doreste a se arăta că un lucru a apărut ca ceva desăvârşit, oarecum de la bun început, se spune că a apărut întocmai ca Minerva din capul lui Jupiter. Minerva, echivalentul Atenei in mitologia greaca, era protectoarea orasului Roma şi patroana breslei meşteşugarilor. Numele său vine de la Minerva, zeita a mitologiei etrusce. Impreuna cu Jupiter si Junona, Minerva este una dintre zeităţile Triadei Capitoline, carora le este dedicat Templul lui Jupiter Capitolinus (apoi capitoliile din alte oraşe ale Imperiului Roman). Simbolul Minervei este bufnita, simbol al înţelepciunii şi, de asemenea, al virginitatii.

Adhuc sub iudice lis est (Adhuc sub judice lis est) - lat. „Procesul (cazul) este încă la juraţi”, juraţii incă discută şi disputa/litigiul nu s-a încheiat, nu s-a clarificat. (Horatiu, Arta poetică) Acesta este un emistih al lui Horaţiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. "Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est" inseamna, literalmente, "gramaticienii discuta, si disputa nu s-a incheiat inca"; in această expresie, Horaţiu face aluzie la disputele interminabile dintre gramaticieni (specialisti in gramatica, lingvisti), aflate mereu pe ordinea de zi a invatatilor, şi care, de multe ori, se dovedesc a fi chestiuni minore. Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare si in care nu trebuie intervenit din exterior. Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă). © CCC

Ibis, redibis, nunquam per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război. Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație: Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război. Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație. Oracolul din Dodona În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona. Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului. Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot. Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii. În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt. Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus. Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona. Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite. Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului. Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”. Utilizare contemporană În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă. Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon: Oracolul din Delphi și Amon Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor. Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi. Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă. Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.” Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu. © CCC

A promite munți și minuni. (Promettre monts et merveilles). Semnificație: A promite avantaje, beneficii foarte mari. Origine: La sfârșitul secolului al XIII-lea, „munții” simbolizau o mare cantitate de lucruri. Începând din secolul al XV-lea, expresia „conter maux et merveilles” era folosită pentru „a spune povești fabuloase”. „Maux” (o formă de plural a lui mal) nu înseamnă „rele” în sensul de nenorociri, probleme, ci mai degrabă, într-o interpretare mai largă, lucruri extraordinare, minuni sau evenimente semnificative, deci a povesti lucruri extraordinare, incredibile sau mărețe. Expresia „conter maux et merveilles” poate fi folosită de o persoană pentru a descrie o călătorie extraordinară, în care a văzut lucruri incredibile și a trăit evenimente excepționale. Expresia este similară cu „promettre monts et merveilles”, care înseamnă a promite lucruri foarte mărețe, deoarece cuvântul „monts” se referă la o cantitate mare, așa cum sugerează și sensul său în secolul al XIII-lea. Astfel, expresia s-a transformat în secolul al XVI-lea în "promettre monts et merveilles" (a promite munți și minuni). Prin urmare, este vorba de a promite lucruri valoroase în cantități mari și, într-un sens mai figurat, a promite avantaje semnificative, considerabile unei persoane, lucruri admirabile și uimitoare. © CCC

Ad-hoc - (lat. „Pentru aceasta”, „creat pentru un anume scop”) Adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”. Ad-hoc este o expresie latină cu sensul "pentru aceasta". Ad-hoc se referă, în general, la o soluţie desemnată pentru o anumită problemă sau o sarcină, non-generalizabilă, nefiind destinată pentru a putea fi adaptată şi altor scopuri. Expresia „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. De exemplu, când cineva inventeaza un motiv pentru a se eschiva de la a face un anumit lucru sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc. Exemple comune sunt si organizatiile, comitetele şi comisiile create la nivel naţional sau internaţional pentru o anumită sarcină. În alte domenii, termenul se poate referi, de exemplu, la o unitate militară creată în circumstanţe speciale, un costum realizat pe comanda, sau o ecuaţie cu scop specific. Ad-hoc se poate referi, de asemenea, la soluţii improvizate, schimbarea contextelor pentru a crea noi sensuri, planificare inadecvată sau evenimente improvizate.

Mendace veritas „Mendace Veritas” este expresia latină pentru „Adevăr Mincinos” sau „Adevăr Fals”, adesea folosit în contextul unui paradox, al unei înșelăciuni sau într-o povestire în care se spun minciuni scandaloase deghizate în adevăr. Semnifică ceva care sună adevărat, dar este înșelător, un concept explorat în filosofie și în literatură. Semnificație: mendace (mincinos, fals) + veritas (adevăr). Utilizare: un paradox, o afirmație care este atât adevărată, cât și falsă, sau într-o narațiune cu povești extravagante, incredibile, dar care sunt prezentate ca fiind adevărate. © CCC

A aduce bufnite la Atena - A face ceva absurd, inutil, fara rost, a pierde timpul; a intreprinde o actiune riscanta, redundanta, inutila, superflua, nenecesara, extrem de costisitoare Athena (Minerva) era zeiţa înţelepciunii, învăţăturilor şi artelor. Bufniţele erau prolifice în Atena, oraşul al cărei stăpână era Athena, şi aceasta, prin înfăţişarea şi abilitatea sa de a vedea pe întuneric (în termeni simbolici, penetrând ignoranţa) a făcut să devină un simbol important al înţelepciunii. Era şi atributul lui Ceres (Demeter), zeiţa recoltei, şi avea calităţi profetice: strigătul ei era considerat un avertisment al morţii apropiate, iminente; apariţia ei a precedat moartea lui Dido, regina Cartaginei şi a câtorva împăraţi romani. “A aduce bufnite la Atena” este un vechi proverb al Greciei Antice. Bufnitele, care obisnuiau sa stea pe grinzile vechiului Parthenon (cel ars de Xeres I) erau simbolul orasului Atena si al zeitei intelepciunii, Atena. Bufnita era reprezentata pe monedele de argint ateniene si, cum atenienii isi extrageau singuri argintul si isi bateau propriile monede, aducerea de bufnite (fie ca pasari reale, fie ca monede) la Atena ar fi fost o actiune inutila si absurda. Bufnita era simbolul înţelepciunii în lumea antică, fiind legată de zeiţa greacă Atena, zeita protectoare a artelor frumoase, a înţelepciunii in războiul defensiv si a activităţii inteligente. Atena era si protectoarea meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. Atena era identificată de romani cu zeița Minerva, iar grecii o numeau Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Atena a împrumutat simbolul ei înaripat oraşului Atena, care isi batea monedele cu imaginea acestei pasari, iar in prezent, efigia acesteia se regăseste pe moneda euro grecească. In multe instituţii (şcoli, universităţi), bufnita face parte din heraldica acestora. In latina: Nocturnas Athenas afferre. © CCC

Ad aperturam libri sau Aperto libro – lat, „La deschiderea cărţii, cu cartea deschisă la întâmplare, pe nepregătite, la prima vedere” A traduce sau a interpreta un text "aperto libro" sau "ad aperturam libri", adica pe loc, pe nepregatite, la prima vedere. În vechime, cărţile, fiind transcrise de mână, aveau multe greşeli şi omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text, la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, ”la prima vedere”. În Evul Mediu, o persoană, care putea citi "aperto libro" o lucrare a unui autor antic, putea nu numai sa o descifreze (decripteze), dar sa ii si inteleaga sensul istoric, filosofic si sensul ascuns. Un cititor "aperto libro" era deci un cititor de mare cultura. Racine citea carti in limba greacă, "aperto libro".

A fi în al șaptelea cer Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie? Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea. La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn! „A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările” Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri! Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”. De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”. Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită. © CCC

A descoperi America - „A descoperi ceva neaşteptat şi important” Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb, în anul 1492, a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremurilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, aceasta fiind o mare surpriză, o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, sclipitoare. În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia are sens ironic, peiorativ si desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de puşcă”.

Curtea Miracolelor: loc rău famat, de proastă calitate, chiar periculos, de evitat a fi frecventat. În Evul Mediu, Curtea Miracolelor (La Cour des Miracles) era o curte pariziană găzduită de rue Saint-Sauveur, rue de la Mortellerie și rue de la Truanderie. Poliția venea rar în acest cartier dărăpănat și întunecat. Curtea găzduia cerșetori, orbi, paralizați, pitici și tot felul de personaje, unul mai respingător decât altul. În timpul zilei, mergeau în cele mai frumoase cartiere ale Parisului și profitau de urâțenia lor pentru a stârni mila burgheziei, ca să primească de pomană. În realitate, niciunul dintre ei nu suferea cu adevărat de vreo dizabilitate și noaptea, deveneau normali ca prin miracol, ceea ce a dus la denumirea acestui loc drept Curtea Miracolelor. În romanul său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo a descris Curtea Miracolelor ca fiind locul parizian în care se întâlneau cei mai mari răufăcători și cele mai grave rele ale capitalei, un Pandemoniu (loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția) expunându-se ca un „neg pe fața Parisului”. Dacă Curtea Miracolelor a reprezentat într-adevăr o zonă de mare sărăcie și fărădelege care reunea pe cei excluși de societate, acest termen a depășit cu mult cadrul parizian, deoarece fiecare oraș avea una, sau chiar mai multe. Douăsprezece astfel de curți au coexistat în Paris, dintre care cea mai cunoscută și cea mai mare era Marea Curte a Miracolelor, denumită moșia lui Alby. Aici se aflau femei ușoare, hoți, bătrâni, cerșetori și chiar infirmi. Desigur, oamenii de bine evitau să se aventureze în aceste locuri care erau considerate adevărate locuri periculoase... Asta nu însemna, însă, că nu aveau de-a face cu populația ei! Și pe bună dreptate, expresia „Curtea Miracolelor” provine din faptul că mulți vagabonzi se plimbau toată ziua prin cartierele înstărite, șchiopătând, prefăcându-se că au crize de epilepsie sau că au un singur braț pentru a atrage compasiunea trecătorilor. Dar când venea seara, această lume pestriță dispărea și se trezeau în Curtea Miracolelor, recuperându-și, ca prin farmec, capacitățile fizice, sănătatea... și brațul lipsă! Cum arăta o „Curte a Miracolelor”? Dacă Curtea Miracolelor este înfățișată după cum se știe de Victor Hugo ca un „stup monstruos în care toate viespile ordinii sociale se întorceau seara cu prada lor”, cea mai edificatoare descriere (deși adesea considerată a fi o caricatură) rămâne cea a istoricului Henri Sauval în lucrarea sa „Istoria și cercetarea antichităților orașului Paris”, scrisă în anii 1660 și publicată în 1724. Pentru autor, Marea Curte a Miracolelor era ca o „fundătură foarte mare, fetidă, noroioasă, neregulată, care nu era pavată” și se afla „într-unul dintre cele mai prost construite cartiere, unul dintre cele mai murdare și mai îndepărtate de oraș, între rue Montorgueil, mănăstirea Filles-Dieu și strada Neuve-Saint-Sauveur, fiind parcă în altă lume.” Autorul parizian descrie și habitatul mediu al acestui tip de loc: „o casă din chirpici, pe jumătate îngropată, clătinându-se toată de bătrânețe și putregai, care nu are patru stânjeni (un stânjen are 1,96 - 2,23 metri) pătrați și care adăpostește, totuși, peste cincizeci de gospodării împovărate cu un număr infinit de copii mici, legitimi, naturali sau furați.” Astăzi, numim un loc „Curtea Miracolelor” când pare să fie un loc rău famat, chiar periculos, în care oamenii cu greu îndrăznesc să se aventureze. © CCC

Ab ovo usque ad mala - lat. „De la ou până la mere” (Horaţiu, Satire I, 3, 6) Expresia înseamnă: fără întrerupere, de la începutul şi până la sfarşitul prânzului, care la romani începea cu ouă şi se termina cu fructe. Astăzi poate fi utilizată cu înţelesul realizării unui lucru de la început şi până la sfârşit. Stiind ca la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, expresia fiind folosită în antichitate de romani cu referire la prânzurile lor, formula horaţiană înseamnă: de la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.

Ad calendas graecas - (lat. „La calendele greceşti”) prescurtare a expresiei “ad calendas graecas solvere”, a plăti la calendele greceşti, adica, niciodata. Echivalent al expresiilor romaneşti: „La Paştele cailor/ La Sfântul Aşteaptă/ La Moşii Verzi”. Calendele erau la romani prima zi a lunii, fiind şi ziua fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii însă spuneau, în derâdere, că vor plăti "ad calendas graecas", adică nu vor plăti niciodată, deoarece grecii nu aveau calende. Expresia este atribuită de istoricul Suetoniu împăratului Augustus care obişnuia să o utilizeze frecvent pentru a indica persoane, dintre debitorii sai, care nu intenţionau să plătească o datorie. Astfel, locuţiunea desemnează faptul ca plata debitului se va face la o scadenţă care nu există. Expresia a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată!

Acta est fabula, plaudite! – „Piesa a fost jucată (s-a sfârşit), aplaudati!” Modalitate prin care se anunța sfârșitul reprezentatiilor în Roma antică; formula de încheiere a comediilor antice romane. În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”. Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. Un pasaj din lucrarea lui Suetonius, Viata lui Augustus, sustine ca „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!” (Suetonius, De vita duodecim Caesarum). De asemenea, Rabelais ar fi spus pe patul de moarte ”La farce est jouée” (Comedia a fost jucată). Şi astăzi, expresia  „Acta est fabula„  se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ. Într-un sens mai larg, uneori, indică faptul că s-a ajuns la sfârşitul a ceva, şi că nu mai este nimic de facut sau de adăugat.

De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”? Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic. Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată. Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun. În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei. Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu. De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”? Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea. Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”? Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L'Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia. Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar. De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă? Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini. Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă. © CCC

A bon entendeur, salut! – „Bunului ascultător, salut!” Mai pe româneşte: cine are urechi de auzit, să audă! Se foloseşte pentru a atrage atenţia asupra subînţelesului, a ceea ce nu se poate spune direct şi în totalitate, iar cel ce intelege adevarata semnificatie sa incerce sa evite un eventual pericol, folosind avertismentul in beneficiul sau. Este un precept biblic (din Evanghelie, Matei, XIII): „Cel care are urechi de auzit, sa auda!”, dar si un avertisment, mai mult sau mai putin voalat, sau o ameninţare: cel ce aude bine ce spun ( înţelege) poate profita sau poate fi atent, sa se fereasca de un posibil pericol, primejdie.

Academia lui Platon - reprezinta punctul de plecare pe drumul unei institutii de prima reprezentare intr-un stat, Academia, sau, prin extindere, se aplica locurilor si grupurilor de oameni care isi dedica viata cunoasterii, cercetarii si creatiei.

Platon (Aristokles) s-a nascut intr-o familie bogata, cu inaintasi ilustri, astfel incat a beneficiat de o educatie aleasa, fiind inzestrat si cu un talent literar exceptional. Ascultandu-l pe Socrate, la 20 de ani, a fost atat de fascinat de acesta incat a ars tot ce scrisese pana atunci si a devenit discipolul sau cel mai fidel. Mai mult decat atat, il va face personajul principal al celebrelor sale dialoguri de mai tarziu, atribuindu-i-le chiar maestrului sau, Socrate.

Opera sa se va constitui prin reflectarea asupra conditiei umane, transferarea aspiratiilor in lumea ideilor eterne guvernate de Binele suprem. A fost insa dezamagit cand a incercat sa si aplice modelul sau de conducere in societate. Experienta calatoriei in Siracuza, la curtea tiranului Dionysios I cel Batran, unde va incerca aplicarea acestor idei se va dovedi extrem de neplacuta. In urma indraznelii de a-si contrazice gazda intr-o discutie, va fi vandut ca sclav in Egina, aflata in razboi cu Atena.

Este rascumparat de un compatriot, tot filosof, care il va aduce inapoi in Atena. Cu banii pe care prietenii sai au vrut sa-i inapoieze binefacatoului sau si pe care acesta i-a refuzat, a cumparat o gradina cu numele unui erou, Hecademos (Academos). Aici si-a intemeiat Platon scoala filosofica pe care o va numi Academie.