Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină – cum se suspină…
Și suspină – cum se suspină…
Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț – din ce în ce mai tare,
Un valț – din ce în ce mai tare.
(Valțul rozelor)
O, frumusetea-i mai fermecatoare
Cand adevaru-i este nestemata!
Si trandafirul mai frumos ne pare
Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.
Macesul are floare si mai vie
Ca trandafirul, dar parfum, deloc;
Ca el e plin de spini si se mladie
Cand vantu-i prinde mugurii in joc.
Dar la maces frumosul e-o parere;
Cand piere la o margine de drum,
Il uita toti. Si trandafirul piere,
Dar lasa-n urma dulcele-i parfum.
Si frumusetea ta va trece, dar
Ii voi filtra prin vers inaltu-i har.
(Sonetul LIV / 54)