Citate de Alexandru Macedonski

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Cea mai frumoasă floare e floarea de cireş, cel mai bun om e samuraiul. Proverb japonez © CCC  Published on: Dec 27, 2017

Aş vrea să vă cuprind, că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară. (Flori de mac)

În fragede cânturi cereşti - o melodie, Abia de s-aude - cânt de ciocârlie, Prima albă floare iată că învie, Ghioceii străluce în perdea aurie.   Eu: E prea devreme, floricico, prea devreme Nordul răsuflă încă ger, Albe zăpezi din munţi aşteaptă vreme, Dumbrava e udă până la cer.   Abia de-i miji luminiţa aurie, Să te-ascunzi sub poala mamei-pădure, Când dinţii de chiciură târzie Sau perla rece de rouă, viaţa vor să-ţi fure.   Floricica: Viaţa noastră-i trai de fluturi, Trează-n în zori, seara te scuturi; E mai bună clipa - una în Prier, Decât multe-n toamnă-n ger.   Pentru Domnul strângi pomană, Daruri, la prieteni sau iubită, Din floarea mea tu fă cunună, Cunună pe cunună împletită.   Eu: În neruşinata iarbă, în sălbatica pădure Ai crescut tu floare dragă! Cu o strălucire slabă şi de stat micuţă tare, Cine-ţi dă mândrie, fală?   N-ai culorile din zori, Nici baticul de tulipă, Nici rochiţele de crin, Nici roza pictată-n sân.   Te voi împleti-n cunună; Dar încredere, de unde-atâta! Prietenii şi cu iubita Te primesc cu drag în mână?   Floricica: Prietenii mă culeg de cu seară, Înger vestitor de primăvară; Prietenia n-are strălucire multă La umbră mai bine-ascultă.   Demnă de ce-i mânuţa fetei Spune-mi, divină Maria! Pentru primul mugur-tulei, Capăt prima... ah! doar întâia Lacrimă. (Poezii, vol. I – Balade și romanţe)

Prima floare inflorita pe Terra a fost o invitatie la un cantec inca nenascut.

Ardeau ca nişte facle vii, În vârf de firave tulpini. Îşi înălţau râzând zglobii Obrazul roşu dintre spini.   I-am adunat cu mâini avare, Am rătăcit în seara blândă, Umplându-mi braţele de floare Învăpăiată şi plăpândă.   Şi m-am întors într-un târziu, Departe câmpul rămânea, Atât de singur şi pustiu În urma mea.   Dar când acasă-am încercat Să-i strâng într-un aprins buchet, Toţi macii mei s-au scuturat Ca nişte lacrimi pe parchet. (Macii)

Culegem florile, nu le alegem. Proverb rus © CCC

Cele mai frumoase flori cresc discret în umbră… „Sub Umbra Floreo” sau „Înfloresc în umbră” este deviza națională a unui stat mic al Americii Centrale, Belize. © CCC

Florile sunt pentru mine ca ochii prietenilor mei. Mă spionează, îmi trimit semne și schimb cu ei lungi priviri complice. © CCC

Veneam cântând spre ochii-ți visători, cu mari buchete-n braț. Aveai pe masă grădini și-alei de felurite flori, ca în Liban, pontifica mireasă.   Flori ce plutesc pe apă, flori de fulgi, sau flori în munți, pe niște stânci severe, flori grase tolănite-n clime dulci și flori ce cresc sub cer de sticlă-n sere.   Dar tu ai râs de gestu-mi desuet și de neprihănita-i vâlvătaie, ai pus sub îndoială un poet buchetul risipindu-l prin odaie.   M-am răzbunat atunci pe flori. Și sunt dușmanul lor de temut. Dau foc prin Rome de trandafiri, cutreier devastând hectare mari de flăcări și arome.   Fără grădini prin anii mei te plimbi, prădând frumos dactilii amintirii. Am palme însângerate și cu ghimpi, că-n drum am pălmuit toți trandafirii. (Prinos de flori)

O floare veştedă zăresc Ce-a fost uitată între pagini, Şi-un vis ciudat, nepământesc Trezeşte-n pieptul meu imagini. Pe unde a-nflorit, şi când? De care Mai avut-a parte? Şi cine-a rupt-o, cu ce gând? Şi pentru ce a pus-o-n carte? Să amintească un bun-rămas? Vreo întâlnire sub murmure? Sau vreo plimbare-n molcom ceas Pe câmp ori poate prin pădure? Mai sunt pe lume el şi ea? În ce ungher se află oare? Sau poate-s veştejiţi aşa, Precum aici această floare? (Floarea)

Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare... (Într-un miez de noapte)

Florile adunaseră în ele toată vara, cu umbrele şi luminile încrustate în frunze, şi ea le apăsa toată prospeţimea pe obrazul său. © CCC

Viaţa are un conţinut precis, aproape apriorioc, un sens, o structură, o tipologie, o ierarhie proprie de valori.

Ea nu credea, de exemplu, că o plantă ar avea o viaţă sufletească deosebit de complicată. Cum să-şi închipuie că o floare de clopoţel ar fi putut avea probleme în viaţa ei sentimentală, să sufere de iubire neîmpărtăşită ? (Lumea Sofiei)

Florile primăverii sunt visele iernii povestite, dimineața, la micul dejun al îngerilor. Les fleurs de printemps sont les rêves de l’hiver racontés, le matin, à la table des anges. © CCC

O roză-nfloreşte, suavă... Ca nor risipit e necazul. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă şi tainică slavă.   Nu-mi pasă de-a vieţii otravă, De chinul ce-şi urcă talazul O roză-nfloreşte, suavă; Ca nor risipit e necazul.   Stăpân sunt de-acum pe răgazul, Să-mi fac din ursită o sclavă, Şi nu mai e viaţa grozavă, Deşi mi-a brăzdat tot obrazul:   O roză-nfloreşte, suavă. (Rondelul rozei ce înfloreşte)

Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc. (Micul Prinț)

Exista seri ciudate in care florile au un suflet. (Exista seri ciudate, In gradina infantei) © CCC

Și el e emirul, și toate le are... E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gândul mereu, Și-n fața dorinței — ce este — dispare Iar el e emirul, și toate le are. (Noaptea de decembrie)