Ardeau ca nişte facle vii,

În vârf de firave tulpini.

Îşi înălţau râzând zglobii

Obrazul roşu dintre spini.

 

I-am adunat cu mâini avare,

Am rătăcit în seara blândă,

Umplându-mi braţele de floare

Învăpăiată şi plăpândă.

 

Şi m-am întors într-un târziu,

Departe câmpul rămânea,

Atât de singur şi pustiu

În urma mea.

 

Dar când acasă-am încercat

Să-i strâng într-un aprins buchet,

Toţi macii mei s-au scuturat

Ca nişte lacrimi pe parchet.

 

(Macii)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.