Domol răsună ploaia-n geamuri,

Cu-același ritm melodic și egal,

Cu miros cald și umed de pe lanuri;

Cu lungi tristeți de toamnă și caval –

 

O fină pânză de argint

Se țese luminoasă și lichidă

Din cerul trist și palid spre pământ,

Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;

 

Pe flori înviorate și pe-alei

S-au risipit șirag de nestimate

Atâția stropi nepângăriți și grei,

Cu străluciri de grele diamante.

 

Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,

Pășind cu glezne goale prin verdeață,

Să le culeg în poală răbdătoare

Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.

 

(Ploaie)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.