Citate de Magda Isanos

O carte-mi ține-ades tovărășie Și-a mai rămas pe rândurile ei, Ca pulberea de soare străvezie, Lumina unui gând din ochii tai.   Stau astfel vremea fără s-o mai numar; Mă-nșală visul bun și mă gândesc Că-mi urmărești lectura peste umăr, Și, dacă taci, e pentru că citesc.

Exista ploi de primavara incantatoare, cand cerul pare sa planga de bucurie… © CCC

Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)

Un aer călduț, parfumat Sub cerul de-un pal ivoriu, În vale pârâul umflat aleargă sălbatec și viu.   În zori m-a trezit sărutarea trimisă pe-o rază de soare; Lumina-neca depărtarea - tot răul murise-n uitare.   Veni pe aripă de vânt O veste frumoasă din cer. Și-acuma bătrânul pământ Își lasă cojocul de ger.   E vestea ce-o murmură seara zefirul. Pădurea o știe; Sosește de-acum Primăvara, să bucure lumea pustie.   Prin dealuri sărace, se-aude un zvon care crește mereu. Îl spună pârâului unde Îl cântă tot sufletul meu.   O floare albastră și crudă se-nalță sfioasă spre soare și cată la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare.   Tu soare, trimite lumina în raze bogate spre noi și fă să răsară-n grădină frunzișul, pe arborii goi. (Primăvara)

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară? Din nori îți cos o rochie ușoară, Din ghiocei îți fac o cingătoare, La gât îți pun șirag de lăcrămioare.   Te-ncalț cu pantofiori de toporași, Să fii cea mai frumoasă din oraș. Vrei și brățări? Ba încă și cercei? Îți fac un set complet din brebenei.   Și gata! Nu mai am, știi bine C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine! Mai vrei și pace, bucurii și sănătate? Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.   Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea, Rugându-mă la El să ți le dea!

Iti voi darui Perle din picaturi de ploaie Aduse din tari In care nu ploua. (Nu ma parasi) © CCC

Înțelepciune este să respiri Ușor, și după lacrimi să zâmbești, Petalele ce cad din trandafiri Și nu s-aud când mor, să le iubești.   Privește pomii drepți din bătătură – Ei cată totdeauna către cer, Și-n ruga lor cea verde parcă cer Mai multă ploaie, mai puțină ură.   Nu te gândi la mâine, nici la ieri. Poate ’naintea spicelor să cazi, Stăpâni când nu suntem decât pe azi, Nu te gândi la mâine, nici la ieri. (Înțelepciune)

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta, te-aş auzi şi-n voie te-aş privi întreaga zi. M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, şi nopţile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze ţi le-aş da. Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut când părul ce pe frunte ţi-a căzut, când buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere şi foi de aur roşu prin odaie, cu-a ramurilor tânără putere ţi-aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară de primăvară, când va fi şi lună, va trece prin grădină-o zână bună, făcându-mă femeie să fiu iară. Atuncea sprijinindu-mi de pervaz genuchiul ud de frunze şi pământ, cu părul încă doldora de vânt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ţi-aş sări în casă, şi senină (uitând de-atâta vreme să vorbesc), cu câte-un cuib în fiecare mână întinsă, aş începe să zâmbesc. (Vis vegetal)

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne, Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, Dansului meu i-e vântul ecou.   De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele. Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc, Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.   Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe - Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!   Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul, lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi - Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi! (Dans în ploaie)

Tu ești în inima mea ca un dar neașteptat și mult prea scump, pe care îl cercetez mirată iar și iar, cu-aceeași nesecată desfătare.   Ești tainica-mi putere și mândrie, de când te știu mi-i cerul mai aproape și nu mai pot durerile să vie, să-mi tulbure-ale sufletului ape.   Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară și inima așa de dulce, grea, ca ramura ce toamna se-mpovară de greutatea roadei de pe ea.   Asemeni unui mare cer cu stele, mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac, și-adânci de-atuncea-s gândurile mele, de aur glodul inimii, sărac.   Acestea toate să ți le plătesc nu voi putea, ci lasă-mă măcar, risipitorul meu, să te iubesc, din darurile tale dându-ți dar. (Daruri)

Domol răsună ploaia-n geamuri, Cu-același ritm melodic și egal, Cu miros cald și umed de pe lanuri; Cu lungi tristeți de toamnă și caval –   O fină pânză de argint Se țese luminoasă și lichidă Din cerul trist și palid spre pământ, Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;   Pe flori înviorate și pe-alei S-au risipit șirag de nestimate Atâția stropi nepângăriți și grei, Cu străluciri de grele diamante.   Aș vrea aceste lacrimi lucitoare, Pășind cu glezne goale prin verdeață, Să le culeg în poală răbdătoare Și-n dar să ți le-aduc de dimineață. (Ploaie)

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare Să stinga focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare. Sărută-mi gura, buzele-ncleştate Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut. Îţi vor zâmbi din nou înseninate Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput. Sărută-mi fruntea, gândurile rele Şi toate îndoielile-or să moară, În loc vor naşte visurile mele De viaţa nouă şi de primăvară. (Sărută-mă…)

Învață-mă cu ce să-ncep întâi și-n care vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi, și cum, de-atâtea lumi luminători,   pe gura ta surâsu-i ca un soare; ei poate niciodată n-or să știe din fiecare clipă trecătoare cum ne-am durat noi câte-o veșnicie   iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas îți cânt atâtea cântece când spui cuvinte ce pe buzele oricui niște cuvinte simple-ar fi rămas.   Învață-mă cu ce să-ncep și cum să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă că te-a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de-acum.   Ea, poate, niciodată n-o să știe c-a înflorit în flori și-a curs în ape, că din pământ și sura veșnicie să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;   și, fiindcă-o să murim și noi odată gândește-te: n-ar fi păcat să moară, cuprinsă-n noi, atâta primăvară, și dragostea cu inima deodată?...   De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, și eu voi scrie toate, fir cu fir, ca disprețuitori de cimitir, să ne iubim de-a pururea pe lume.   (Gândeste-te, n-ar fi păcat...)

Eu nu regret povestea de iubire, dar e nespus de trist și de ciudat să simți c-asemeni unui fir subțire ceva frumos din tine s-a sfărmat.   Și nu mai știu anume ce, și-anume când, căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut de-ți vine să pornești, pe alții întrebând de-au fost aievea cele ce-au trecut. (Eu nu regret)

Cand torni beton, va ploua.

Ardeau ca nişte facle vii, În vârf de firave tulpini. Îşi înălţau râzând zglobii Obrazul roşu dintre spini.   I-am adunat cu mâini avare, Am rătăcit în seara blândă, Umplându-mi braţele de floare Învăpăiată şi plăpândă.   Şi m-am întors într-un târziu, Departe câmpul rămânea, Atât de singur şi pustiu În urma mea.   Dar când acasă-am încercat Să-i strâng într-un aprins buchet, Toţi macii mei s-au scuturat Ca nişte lacrimi pe parchet. (Macii)

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi, Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii. Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie", E urât şi poate nici nu e adevărat, Dar lasă-mă atunci când plouă, Numai atunci când plouă, Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie". Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu Eşti departe plecat şi eu te aştept, Şi tu ştii că te-aştept, Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept Şi totuşi aştept. E-n aer miros de dragoste viu, Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător, Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, Şi eu te aştept. Doar tu ştii - Iubesc ploile, Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei... (Descântec de ploaie)

E-atâta frig în mine, încât îmi zic, ca o livadă toamna: «Oare n-am visat c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic din toate-acestea nu s-a întâmplat?»   Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu de ramuri frânte, frunze putrede şi spini, sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu, ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.   Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare, şi-a scuturat petalele pe jos, şi dorul, fructul ei cel veninos, se coace-acuma liniştit la soare.   (Toamna)

Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat și anul ăsta zâna primăvară, cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parcă-ar fi venit întâia oară.   Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de lânga noi.   De mult nu mă-ncercase așa dor de viață și călcam nerăbdătoare; simțeam cum se-nfioară sub picior pamântul umed, fecundat de soare.   Copacii goi mi s-au părut încântători - Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut (trecusem până-atunci de-atâtea ori pe lângă ei și nici nu i-am văzut)   Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l-am privit și l-am găsit de-a dreptul minunat.   Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar erau așa de-albaștri, delicați - ca niște firmituri lăsate-n dar de primăvară, printre pomi-ntunecați.   M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup, nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând că pentru ei paharu-i un sicriu.   Și m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n pași, iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale, în schimb, aveam în suflet toporași. (Toporași)

Viata nu inseamna sa astepti pana cand trece furtuna, ci sa inveti sa dansezi prin ploaie. © CCC