Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat

și anul ăsta zâna primăvară,

cu toate-acestea noi ne-am bucurat

de parcă-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit,

riscând să-mi stric pantofii prin noroi,

m-am dus să vad ce flori au răsărit

în parcul vast si gol de lânga noi.

De mult nu mă-ncercase așa dor

de viață și călcam nerăbdătoare;

simțeam cum se-nfioară sub picior

pamântul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători –

Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut

(trecusem până-atunci de-atâtea ori

pe lângă ei și nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit

(ca rochiile care ies la spălat),

cu capul dat pe spate l-am privit

și l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar

erau așa de-albaștri, delicați –

ca niște firmituri lăsate-n dar

de primăvară, printre pomi-ntunecați.

M-am aplecat cu inima batând,

dar când era să-i rup, nici eu nu stiu

de ce si cum, dar mi-a venit în gând

că pentru ei paharu-i un sicriu.

Și m-am întors spre casă mai agale,

c-o oboseală fericită-n pași,

iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,

în schimb, aveam în suflet toporași.

(Toporași)