Învață-mă cu ce să-ncep întâi

și-n care vorbe-anume tuturor

să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,

și cum, de-atâtea lumi luminători,

 

pe gura ta surâsu-i ca un soare;

ei poate niciodată n-or să știe

din fiecare clipă trecătoare

cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

 

iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas

îți cânt atâtea cântece când spui

cuvinte ce pe buzele oricui

niște cuvinte simple-ar fi rămas.

 

Învață-mă cu ce să-ncep și cum

să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă

că te-a născut, cu truda ei întreagă,

pe tine, bucuria mea de-acum.

 

Ea, poate, niciodată n-o să știe

c-a înflorit în flori și-a curs în ape,

că din pământ și sura veșnicie

să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;

 

și, fiindcă-o să murim și noi odată

gândește-te: n-ar fi păcat să moară,

cuprinsă-n noi, atâta primăvară,

și dragostea cu inima deodată?…

 

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,

și eu voi scrie toate, fir cu fir,

ca disprețuitori de cimitir,

să ne iubim de-a pururea pe lume.

 

(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.