O, Valère, toţi vorbiţi la fel! Toţi bărbaţii vă asemănaţi prin vorbe şi numai faptele vă arată deosebiţi.
(Avarul, replica Élisei)
Când Dumnezeu vorbește prin soare, prin ploaie, prin cutremure, prin pâine, prin Evanghelie, prin pace – e semn de dragoste din partea Lui.
Atâtea vorbe fără rost
Spun eu mereu, Iisuse,
Tu, oare câte-asculți cu drag
Din toate cele spuse?
Atâtea fapte fără rost
Fac vrute și nevrute,
Dar câte Ție-Ți folosesc
Și câte-Ți sunt plăcute?
Câți pași alerg, cât timp îmi pierd,
Din zilele-mi senine,
Cu ce folos, cu ce folos,
Iisuse pentru Tine?
Iisus iubit, te rog să-mi dai
O inimă-nțeleaptă
Să-Ți folosesc cu orice grai,
Cu orice gând și faptă.
Câți pași alerg, cât timp lucrez,
Din zilele-mi senine,
Să-i fac așa, să poți avea,
Iisus, folos de mine.
Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Am in suflet atatea lucruri. Sunt momente cand simt ca vorbele nu spun nimic.
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
In dragoste, o simpla tacere spune mai mult decat vorbele. E bine ca ele sa fie interzise, exista o elocventa a tacerii mai impresionanta decat limbajul insusi. Ce convingator e indragostitul cand nu poate vorbi si cat spirit dovedeste el!
Eu zic ca vorbele nu sunt suficiente. Totul este prin comportament sa dovedesti cuiva ca-l iubesti. E foarte usor sa spui cuvinte. De multe ori, se spun cu sinceritate si corespund unui adevar, dar consider ca nu este neaparat nevoie sa-i spui cuiva ca sa simta celalalt ca-l iubesti. Cred ca sunt lucruri mult mai graitoare prin comportamentul omului decat prin expresii verbale.