Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, 15 ian. 1850 – 15 iun. 1889, poet, prozator și publicist, cel mai mare poet roman, poetul însetat de absolut, unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii universale, membru post-mortem al Academiei Romane. Eminescu a fost un membru activ al societatii literare Junimea si a lucrat ca editor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A trait 39 de ani.

Studii de filosofie, fără licenţă, la Viena (1869–1872) şi Berlin (1872–1874). Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, ziarist. Membru marcant al Societăţii Junimea, remarcat ca poet de Titu Maiorescu, acela care i-a preluat manuscrisele și le-a predat Academiei Române. Eminescu i-a adus la cenaclu pe Ion Creangă, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale.

A modernizat limba literară şi a deschis orizonturi noi literaturii şi culturii române, înfăptuind o sinteză originală între spiritualitatea românească şi marile direcţii ale culturii europene. El marchează apariţia conceptului de scriitor profesionist, ridicat prin forţa talentului său, fără altă avere decât aceea a creaţiei sale.

A scris lirică de dragoste şi socială, începând sub înrâurirea paşoptistă şi evoluând spre romantism. Istoria, existenţa, iubirea, lupta, moartea fac obiectul versurilor sale în poeme precum: „Venere şi Madonă“, „Epigonii“, „Împărat şi proletar“, „Memento Mori“, „Scrisorile  I-III“. Romanul poetic postum Geniu pustiu conturează chipul răzvrătitului: profet şi demon. A  fost influenţat de mitologia românească şi balcanică, de vechile culturi orientale, de romanticii germani, de filosofia lui Schopenhauer în poeme şi scrieri în proză ca: „Strigoii“, „Sărmanul Dionis“, „Făt-Frumos din Lacrimă“, „Floare albastră“, „Luceafărul“ – capodopera sa poetică. A mai lăsat proiecte dramatice (teatru istoric), a cules folclor.

A fost un polemist acerb şi un bun gazetar de orientare junimistă (conservatoare, a lucrat la ziarul Timpul în perioada sa bucureşteană). A  avut o contribuţie decisivă la reorientarea culturii române dinspre Orient spre Occident.

În timpul vieţii i-a apărut un singur volum: Poesii, 1884. Ediţia completă de Opere, 16 vol. (1939–1989), a fost lucrată de Perpessicius (vol. I-VI, antume) şi un colectiv coordonat de Dimitrie Vatamaniuc, din care au făcut parte Petru Creţia, Marin Bucur (vol. VII–XVI, postume) ş.a.

Cele mai cunoscute poezii ale sale sunt Luceafarul (Hyperion), Oda in metru antic și cele cinci Scrisori (I-V).

Istoricul roman Nicolae Iorga il considera pe Eminescu drept parintele limbii romane moderne. Este unanim considerat drept cel mai mare si mai reprezentativ poet român.

Poeziile sale cuprind o gama larga de teme, de la natură si iubire pana la istorie și comentariu social. Anii tineretii sale lipsite de griji au fost evocati in poezii ulterioare cu o nostalgie profunda.

Eminescu a fost influentat de opera lui Arthur Schopenhauer. Se presupune ca poemul sau cel mai binecunoscut, Luceafărul, a fost inspirat de o lucrare germană mai veche sau de Katha Upanishad.

Geniul lui Eminescu: Eminescu avea doar douazeci de ani, cand Titu Maiorescu, cel mai popular critic roman in anii 1870, il descria drept un “adevarat poet”, intr-un eseu in care erau analizati doar cativa poeti mai reprezentativi. In deceniul urmator, faima lui Eminescu a continuat sa creasca datorita modului in care a imbogatit limbajul literar cu cuvinte si expresii din toate colturile Romaniei, cu texte vechi si cu cuvinte noi pe care le-a imprumutat din lecturile sale filosofice si prin folosirea metaforelor care erau rar intalnite in poezia romaneasca. Era interesat de problemele romanilor de pretutindeni fapt ce s-a reflectat in mod constant in scrierile sale.

A fost proclamat “poet național” al Romaniei, nu pentru ca a scris in perioada unei renașteri naționale, ci pentru ca a devenit un simbol al românilor de pretutindeni.

Poeziile lui Eminescu au fost traduse in peste 60 de limbi.

Este considerat cel mai important poet al românilor, simbolul spiritualităţii româneşti. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) l-a recompensat cu Ordinul Bene Merenti, refuzat de poet. Membru de onoare post–mortem al Academiei (1948).

Românii îl consideră cel mai important poet naţional şi nici un fel de contestare pronunţată de-a lungul vremii n-a putut schimba acest lucru.

Exegeze despre Eminescu:

George Călinescu  – Opera lui Eminescu, 5  vol. (1934–1936);

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Eminescu, 1964; Eminescu, cultură și creație, 1976; Eminescu și romantismul german, 1986, reeditare 1999; Eminescu. Viață – Creație – Cultură, 1989;

Dumitru Popovici – Eminescu în critica şi istoria literară română (curs litografiat);

Rosa del Conte  – Eminescu o del assoluto (Eminescu sau despre absolut), 1962;

Allain Guillermou  – La génèse intèrieure des poésies d’Eminescu (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), 1963;

Ladislau Gàldi – Stilul poetic al lui Eminescu, 1964.

Opere principale:

– Poezie: Doina; Lacul; Luceafarul (Hyperion); Floare albastra; Dorinta; Sara pe deal; O, ramai; Epigonii; Scrisori; Si daca; Oda (in metru antic); Mai am un singur dor; La Steaua; Peste varfuri; Glossa etc.

– Proza: Fat-Frumos din tei; Geniu pustiu; Sarmanul Dionis; Cezara etc.