Acolo unde interesul dicteaza, acolo nu exista adevar.

Secretul vietii lungi a unui stat este pastrarea ierarhiei meritului.

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii. E verdele grădinii nou nestemat tezaur; Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur. Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare. Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare. (A luat cu sine vântul) (traducere de Ion Frunzetti)

Nu exista oameni mai neinduplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.

Visul unei umbre şi umbra unui vis.

Un actor e dator sa gandeasca nu numai ca autorul, dar adesea si in locul lui.

Justitia, subordonata politicii, a devenit o fictiune si nu mai exista nicio garantie pentru cele mai pretioase interese ale societatii.

Vorbeşte-ncet, urmează înainte Cu glasul tău, izvor de mângâiere, Căci vorba ta-i ca lamura de miere Şi înţelesul ei e prea cuminte.   Să pot să te privesc încet – n-aş cere. Nimica alta, scumpe înger sfinte, Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte Ş-arată milă, dragoste, durere.   Tu, idol scump şi dulcea mea lumină, Rămâi în braţul meu întotdeauna Căci numai ţie al meu suflet se închină.   Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una... De chipul tău viaţa mea e plină: Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna. (Vorbeşte-ncet)

Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex.

Un stat e ca si omul...are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e intotdeauna sclav si inegal cu cel ce sta deasupra lui.

O sa ma-ntrebi ce efect mi-a facut marea, pe care-o vad pentru-ntaia oara? Efectul unei nemarginiri pururea miscate... caci ea e schimbatoare la culoare si in miscari, de unde unii autori o si compara cu femeia... privirea marii linisteste, mai ales sufletele furtunoase.

Când te pierzi în valul vieţii Trist la ţărm doar eu rămân: Braţe fără de nădejde, Navă fără de stăpân. * Cum se turbură izvorul Când din el drumeţul bea, Astfel mă înfioră dorul Când răsari în calea mea. * Tu eşti aerul, eu harpa Care tremură în vânt, Tu te mişti, eu mă cutremur Cu tot sufletul în cânt. * Eu sunt trubadurul. Lira Este sufletul din tine, Am să cânt din al tău suflet Să fac lumea să suspine.   (Catrene)

Nationalitatea trebuie sa fie simtita cu inima si nu vorbita numai cu gura. Ceea ce se simte si se respecta adanc se pronunta arareori.

Se spune că ochii care nu se văd se uită. E drept, și așa se întâmplă cel mai adesea. Dar cineva, cu-o memorie care nu lasă rănile să se-nchidă, spusese că distanța stinge focul mic, în timp ce-l întețește pe cel mare.

Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă, Şi anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină. Dându-şi trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uită... Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună. (Crăiasa din poveşti, 1876)

Dă-mă uitării, precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.

Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac.

Am uitat demult cum arăţi, Dar poate ochii îţi erau albăstrii, Părul aprins ca pădurile toamna, Mâinile mici şi viorii.   Am uitat demult cum vorbeşti, Dar parcă aveai glasul scăzut; Mai aud, ca prin vis, o vioară Îngânând în trecut.   Am uitat cu totul de tine, Doar un nume rotund mi-amintesc. Doar obrazul, prea tânăr, pufos Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.   Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă Dac-ai murit, dacă trăieşti... Doar o ciudă smintită mă zbuciumă. Creşti din zăpezi şi mătasă. (Elegie)

Din noaptea vecinicei uitări, În care toate curg, A vieţii noastre desmierdări Şi raze din amurg De unde nu mai străbătu Nimic din ce-au apus – Aş vrea odată-n viaţă tu Să te înalţi în sus. (Din noaptea)

Nu de inteligenţe duce lipsă România, ci de caractere!