Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti...
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Uitarea este condiția indispensabilă a memoriei.
(Periplul literaturii și artei)
© CCC
Sunt momente-n viaţă când te miri cum de nu mori.
Dacă ai fost adânc rănit în suflet,
Plăteşte cu uitarea - aşa spune mândria;
Nu poţi să uiţi? Atunci, măcar prefă-te. *
Singura perioada in care iubirea este un lucru perfect este numai perioada de ardere initiala, in care n-a intervenit orgoliul, cand iubesti fara nici o conditie. Dupa aceea, cand doresti sa fii iubit numai tu si ceilalti sa fie dati la o parte de dragul tau, perfectiunea a incetat. Orice relatie este perfecta numai in momentul in care disponibilitatea este totala, in care dai tot ce este in tine fara conditii. In momentul in care apar conditiile nu mai exista perfectiune.
Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântărești fiecare cuvânt - fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele - chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii - dacă există - se-ntunecă.
Doctor în litere şi-n filozofie “magna cum laude”, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină...?!
Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra.
„Cred că n-am îmbătrânit degeaba”
Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri.
N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii.
Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor.
«Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila.
Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede…
Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…)
Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin.
Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este.
Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere.
Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…)
Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile.
Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor.
Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât.
Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.
21 mai 2007
Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta
Ieri, încă mai era printre noi... (12 mai 2021)
Când un bărbat iți preferă o altă femeie, te șterge, evident, de pe carnetul lui de bal din punct de vedere al feminității.
Daca vrei sa nu fii dat uitarii dupa ce ai murit, sau scrie lucruri care merita sa fie citite, sau fa lucruri care merita sa fie scrise.
Uitarea e mai mult un noroc decat o arta.
Mort să fii că are cine să te uite.
Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi?
(Arta conversației)
În momentul când îţi pierzi raţiunea de a mai exista, trebuie să-ţi faci o filosofie de viaţă în care să consideri că mai ai de ce să trăieşti. […] Am simţit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu când pierzi tot ce înseamnă reper în viaţa ta.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.