Citate de Ileana Vulpescu

Intelegerea semenului este conditia omului evoluat.

Omul e adaptabil ca microbii şi ca viruşii, iar memoria lui este ca lichidul care ia forma vasului în care-l torni.

Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi? (Arta conversației)

Este foarte ciudat, dar ceea ce contează mai mult într-o relație între oameni sunt cuvintele. Cuvintele sunt mai mult decât senzațiile, mai mult decât primele impresii. Într-o relație rămân cuvintele! Sau, cel puțin, la asta sunt eu sensibilă. Fiecare este sensibil la altceva…

Dacă uitarea întârzie să apară, i se vine în ajutor.

Deşi mi-a plăcut dintotdeauna să stau de vorbă cu oamenii – şi, mai ales, cu cei mult mai bătrâni decât mine – când eram copil, cel mai bine petreceam (şi fiindcă n-aveam cu cine să mă joc) plimbându-mă prin câmp, vorbind de una singură şi inventându-mi poveşti. Personajele din basme îmi erau familiare.

Singura perioada in care iubirea este un lucru perfect este numai perioada de ardere initiala, in care n-a intervenit orgoliul, cand iubesti fara nici o conditie. Dupa aceea, cand doresti sa fii iubit numai tu si ceilalti sa fie dati la o parte de dragul tau, perfectiunea a incetat. Orice relatie este perfecta numai in momentul in care disponibilitatea este totala, in care dai tot ce este in tine fara conditii. In momentul in care apar conditiile nu mai exista perfectiune.

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

Tine minte ce-ti spun eu: daca poporul asta va fi candva sters de pe harta, nu va fi nici fiindca l-ar ocupa rusii, turcii, americanii, indienii, chinezii; ci din indolenta, pasivitatea, lipsa de civism, din propria nepasare si din complicitatile interne oferite oricarui inamic.

Inteligenţa nu poate schimba calitatea sufletească a omului.

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)

De obicei, ceea ce este prost si urat se transmite cu succes din generatie in generatie.

Doctor în litere şi-n filozofie “magna cum laude”, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină...?!

Bunastarea scuteste de bunavointa altuia; necazul ii infrateste pe oameni.

Viata ne invata sa cultivam uitarea, ca o masura de consolare a fiintei.

Bărbatul meu spunea: “Noroc că nu scrii așa cum vorbești. Pentru că vorbești foarte prost.”

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lumea, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?

La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni.

Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decît ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cîntărit pe balanţă de bijutier.

Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa.