Sunt foarte dezamăgită de ceea ce se întâmplă după 1990. Nu se vede nici o dorință de coeziune a poporului nostru, ci dimpotrivă, este în așa fel manipulat încât nu tinde spre ceva pozitiv.
Bărbatul meu spunea: “Noroc că nu scrii așa cum vorbești. Pentru că vorbești foarte prost.”
Nici o calitate nu este mai valoroasă la un om decât bunul-simț! Bunul-simț mie mi se pare suprema dovadă de inteligență. Simțul măsurii.
Ce aș schimba din trecutul meu?! Cred că l-aș schimba de tot! Aș schimba tot! În primul rând… mi-aș alege altă profesie. De fapt, intenția mea primă a fost spre medicină. Și am regretat totdeauna că nu am făcut medicina, fiindcă eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară. De asta v-am spus că, atunci când iți iei un animal în casă, îți iei durere.
„Cred că n-am îmbătrânit degeaba”
Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri.
N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii.
Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor.
«Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila.
Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede…
Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…)
Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin.
Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este.
Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere.
Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…)
Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile.
Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor.
Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât.
Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.
21 mai 2007
Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta
Ieri, încă mai era printre noi… (12 mai 2021)
Mi se pare mult mai important să ai o relație stabilă cu un om de care te leagă niște principii, niște sentimente și niște amintiri decât să te lansezi într-o pasiune care ține și ea cât ține și după aceea trece, și să ai regretul că ai renunțat la ceva ce reprezenta o stabilitate în viața ta, pentru un lucru trecător.
Este foarte ciudat, dar ceea ce contează mai mult într-o relație între oameni sunt cuvintele. Cuvintele sunt mai mult decât senzațiile, mai mult decât primele impresii. Într-o relație rămân cuvintele! Sau, cel puțin, la asta sunt eu sensibilă. Fiecare este sensibil la altceva…
Bucură-te că vezi soarele, că mergi pe picioarele tale, că ești sănătos, că toți ai tăi sunt în stare de funcționare și lasă gândurile negre! Uită-te la o floare, la un copac, la firul de iarbă, la păsările cerului și zi: Doamne, iartă-mă că nu știu să mă bucur de toate binefacerile Tale!
Deşi mi-a plăcut dintotdeauna să stau de vorbă cu oamenii – şi, mai ales, cu cei mult mai bătrâni decât mine – când eram copil, cel mai bine petreceam (şi fiindcă n-aveam cu cine să mă joc) plimbându-mă prin câmp, vorbind de una singură şi inventându-mi poveşti. Personajele din basme îmi erau familiare.