Citate de Ileana Vulpescu

Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: “ține, ia, acesta e sufletul meu”.

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!

Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?

Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă.

Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi? (Arta conversației)

În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.

Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm pînă la nimicire - cazul obişnuit - sau să-l păstrăm, amplificîndu-l unidimensional.

Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul "mai iei de ici, mai pui colea": inteligenţa şi bunătatea.

Bunastarea scuteste de bunavointa altuia; necazul ii infrateste pe oameni.

Nici o calitate nu este mai valoroasă la un om decât bunul-simț! Bunul-simț mie mi se pare suprema dovadă de inteligență. Simțul măsurii.

Sunt oameni care nu prelungesc o legatura dincolo de iubire.

În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.

Era un lucru curios faptul că acești țărani se adunau noaptea în acest loc sălbatic. Erau îmbrăcați mizerabil, toți, în haine de droghet, albite de uzură, în bluze vechi, decolorate, murdare de muncă. (Jacquou Rebelul) (Droghetul era o țesătură grosieră de lână, împâslită sau țesută, realizată în special începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea. Este adesea o țesătură grosieră, foarte subțire și îngustă, cu urzeală de in și bătătură de lână, purtată de țăranii din Bretania, de exemplu, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Termenul se aplică acum unei țesături grosiere și ieftine având urzeală de bumbac și bătătură (umplutură) de lână. Țesătura de droghet ar putea fi unul dintre strămoșii materialului pentru blue-jeans.) © CCC

Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii.

De ce să-l pui pe-un om într-o situaţie neplăcută, de pe urma căreia nu numai că nu tragi nici un folos, dar rişti şi ca omul cu pricina să se simtă stânjenit în prezenţa ta şi să te evite cât poate?

Intelegerea semenului este conditia omului evoluat.

Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra.

Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l judeci.

Doua ganduri sa nu te paraseasca niciodata: acela de a-ti imbogati mintea si sufletul si acela ca suntem trecatori in lume.

Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a mai trebuit şi-a doua, ca sa mă echilibrez în mersul acrobatic pe frânghia vieţii.