Citate de Mihai Eminescu

Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac.

Dragostea este un vis şi o părere, o haină strălucită aşezată peste durere.

Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii.

Mulți lucrează, dar puțini gândesc.

…Norilor, o, norilor, Unde-i țara florilor? Unde ea acum trăiește, Iară câmpul înverzește Și codrul văzând-o crește; Și când trece prin grădină Toți copacii i se-nchină Și încep să înflorească, Pe ea s-o împodobească ­ Căci văzând-o, toată țara Crede că e primăvara. (Între nouri și-ntre mare) Între nouri și-ntre mare - recită Adrian Pintea

Fiecare om e o intrebare pusa din nou spiritului Universului.

Valoarea intregii activitati omenesti nu atarna de ceea ce face omul, ci de cum o face.

Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex.

Toata munca seculara a statelor consta numai si numai intr-o singura tinta: a face ca dreptatea sa stapaneasca peste putere, iar nu puterea peste dreptate.

Iubesc acest popor bun, bland, omenesc, pe spatele caruia diplomatii croiesc harti si razboaie, zugravesc imparatii despre care lui nici prin gand nu-i trece.

Viclenia e un semn de slabiciune, caci mintea omeneasca veritabila sta in raport direct cu capacitatea de a pricepe in mod dezinteresat un adevar. Invingatorul momentan nu este totdeauna cel definitiv.

Când te pierzi în valul vieţii Trist la ţărm doar eu rămân: Braţe fără de nădejde, Navă fără de stăpân. * Cum se turbură izvorul Când din el drumeţul bea, Astfel mă înfioră dorul Când răsari în calea mea. * Tu eşti aerul, eu harpa Care tremură în vânt, Tu te mişti, eu mă cutremur Cu tot sufletul în cânt. * Eu sunt trubadurul. Lira Este sufletul din tine, Am să cânt din al tău suflet Să fac lumea să suspine.   (Catrene)

Multi lucreaza, dar putini gandesc.

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi!

Poezia - trandafirul ce creste, in potir de aur, sufletul frumos.

Vântul scutură toţi merii Poartă note de ghitară… Este rândul primăverii Bună sară! Evantaliul ascunde Vorbe dulci şi măşti frumoase… Dar de unde până unde? Sănătoase? Câte tragice tirade Declamate-n ironie… Dar aşa poate se cade Să şi fie. Ce dulceaţă prefăcută . . . . . . . . . . . . . . . . . . Când din gură îşi sărută Ochişorii. De-ar putea noi ştim prea bine C-amândouă şi i-ar scoate Au geloase una d-alta Nu sunt toate? Dar astfel se tot împacă Sub umbrarul cel de viţe Gungurind ca pe o cracă Porumbiţe. Numai rozele durerii Printre râs s-amestecară Când de flori se scutur merii… Bună sară! (cca. 1881–1882) (Vântul scutură toți merii…)

Dă-mă uitării, precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.

Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă.

Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cântarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mână măiastră, și mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu. (Sărmanul Dionis)

Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!