Citate de Remus Crețan

Singurătatea este locul de joacă al diavolului.

Tăcerea lui Dumnezeu e o tăcere a iubirii, o eternitate ce ne înseninează deja de pe acum timpul.

Parisul e o solitudine populata; un oras de provincie e un desert fara solitudine.

Adevăratul singuratic nu caută nici să placă, nici să fie consolat. Marea lui putere vine din faptul că nu este tulburat de acțiunile și opiniile lumii. (Spiritul singurătății) © CCC

Câteodată… prea arare… A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună clampa…   Este Ea. Deşarta casă Dintr-odată-mi pare plină, În privazul negru-al vieţi-mi E-o icoană de lumină.   Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau şoptind cu draga Mână-n mână, gură-n gură. (Singurătate)

Este supremul lux, cand ai de toate, sa negi societatea; caci astfel scapi de ceea ce-i datorezi.

Originalitatea prosperă într-o stare de izolare liberă de influențele exterioare care sunt nocive pentru mintea creatoare. Fii singur, acesta este secretul invenției, fii singur, atunci se nasc ideile.

Și vine o altă vârstă, când ne punem problema cum să ajungem la îndepărtata stea, la Luceafărul nostru? Ca să ajungi la stea trebuie, ca orice grec antic, să treci prin Hades? În doctrina orfică a grecilor antici, Hadesul – similar iadului – este un pasaj infernal de trecere (e Infernul însuşi), pasaj prin care cei iniţiaţi, curăţaţi de păcate, vor depăşi toate capcanele şi vor trece dincolo, în Câmpiile Elizee: un fel de Rai al creştinilor, similar cu Universul initial al hinduşilor. Şi când va fi românul iniţiat? Zborul cosmic este desigur o uimitoare performanţă, deoarece supune voinţei noastre de înălţare nişte legi ale naturii; dar nu în sensul învingerii gravitaţiei este generat sublimul, ci în sens spiritual. Vrem să depăşim spiritul de greutate, să trecem peste forţa negativă ce ne atrage spre micime, spre lut. Una este zborul de ordin pur fizic, şi alta zborul spiritual, fapt recunoscut şi de Rilke în Sonetul către Orfeu (I, 23). Soluţia înălţării o găsim şi în “Amintire", în acea amintire a originii divine a omului şi obligaţiei sale de a se purifica (prin adăpare de la izvorul Mnemosynei - opusă Uitării sau Lethei care îi permite să se lase pradă plăcerii de moment).

Nu ştiu nimic - nimic pe lume - despre inimile oamenilor. Ştiu doar că sunt singur - teribil de singur. (Un bun soldat. Povestea unei pasiuni) © CCC

Ne comportăm ridicol, caragialeşte, ne săturăm adesea să ne mişcăm, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, infectat de trivialitate.

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că “banul e ochiul dracului”. E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

Am să trăiesc în sfârșit singur! Și, de pe acum, mă întreb cu cine? (Ele sunt cu tine)

Nu există singurătate mai mare decât cea a unei căsnicii eşuate. © CCC

Românul eminescian poate fi numit şi „Sitzfleisch”, adică păstrează ceva din temeinicia şederii, e contemplativ, spiritual, mai mult sau mai puţin visător, în timp ce românul caragialian e mai puţin încărcat cu o latură spirituală. Caragialienii sunt situaţi pe o scenă unde, în loc să reţină că trebuie să fii înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul, de cele mai multe ori, se declară „blânzi” ca şerpii şi „înţelepţi” ca porumbeii...

In fond, asta e solitudinea: sa te infasori in gogoasa sufletului tau, sa te transformi intr-o crisalida si sa astepti metamorfoza, caci ea va veni intotdeauna.

Să nu-nţelegi când există înţeles, Ce singurătate.

Un singuratic reprezintă doar umbra unui om, iar cel care nu e iubit, e singur pretutindeni.

In infinitul timpului si al spatiului ne-am intalnit in aceeasi nebuloasa, in acelasi sistem solar, in aceeasi planeta, in acelasi secol, in aceeasi generatie, in aceeasi tara, in acelasi loc, sub acelasi acoperamant, si totusi ne uram, ori cel putin ne suntem indiferenti, in loc sa ne aruncam unii in bratele altora.

Nimeni nu descopera vreodata profunzimile propriei singuratati. © CCC