Un soț poartă o mască față de lume și o grimasă față de soție.
(Jocul dragostei și al întâmplării).
© CCC
Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Omul se preface cel mai mult atunci cand vorbeste despre el insusi, ofera-i o masca si iti va spune adevarul.
Vei învăța, pe cheltuiala ta, că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri.
Argoul nu este nimic mai mult sau mai putin decat o garderoba cu care limbajul, dupa ce a savarsit o fapta rea, se travesteste. Isi pune masti din cuvinte si zdrente metaforice.
Ipocritii cei mai agreabili sunt cei mai de temut. Mastile de catifea sunt intotdeauna negre.
(Opere complete, ed. 1942)
© CCC