Nu imposibilul provoacă cea mai mare disperare, ci posibilul de neatins.
(Apostile sau utilul și inutilul)
© CCC
Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.
Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte,
Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.
(Sonetul puterii)
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire.
Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate.
Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.
(În fiecare zi)
Am primit premiul Nobel, poate pentru aceea că în poezia mea răsună voci de femei și copii ale căror interpret sunt eu… Omenirea suferă de o pierdere cronică a memoriei, compasiunii și milostiveniei. Să lucrăm și să creăm este posibil numai atunci când domnește pacea, acesta este adevărui binecunoscut. Iar cineva vrea să îi facă pe oameni să nu vorbească și să cadă în disperare… Acel ce scrie o carte, în fiecare zi luptă, invizibil, pentru pace în lume și în inimile oamenilor… «Pace vouă» – aceste cuvinte ale lui Hristos se repetă adesea în Cărţile Sfinte.
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Dragostea mea nu-i ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperare fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna.