Sufletul nu se lasa prada deznadejdii inainte de a fi epuizat toate iluziile. Sunt unele prabusiri launtrice. O convingere deznadajduita nu patrunde in inima omului fara a inlatura si sfarama unele temelii adanci, care sunt uneori omul insusi. Durerea, cand ajunge la culme, este o destramare a tuturor fortelor constiintei. Acestea sunt raspantii primejdioase. Putini dintre noi ies din ele asemenea lor insisi si neclintiti fata de datoria lor. Cand limita suferintei e depasita, virtutea cea mai statornica isi pierde cumpatul.
Nenorocirea osteneste: vanturile nu sufla mereu cu aceeasi turbare; norocul fericitior are un sfarsit. Totul trece, totul se schimba; omul cu sufletul intreg se increde pana la urma in speranta. Deznadejdea este lasitate.
La ce ar folosi sa traiesti, daca n-ai simti puternic. Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperita cu o carapace de broasca testoasa sau cu o piele de hipopotam. Fericiti sunt numai aceia care sufera de pe urma senzatiilor lor, care le primesc ca pe niste socuri si le gusta ca pe niste bunatati. Pentru ca trebuie sa ne trecem prin minte toate emotiile, fericite sau triste, sa ne saturam cu ele, sa ne imbatam pana la cea mai ascutita bucurie si pana la disperarea cea mai dureroasa.
Cine nu are ce spera nu are de ce dispera.
Qui nil potest sperare, desperet nihil.
(Seneca Philosophus, Medeea)
De multe ori, disperarea constituie un motiv de speranta.
Saepe desperatio spei causa est.
(Curtius, Historia Alexandri Magni)