Lumea în care trăim e departe de a fi ideală. Mai devreme sau mai tărziu, părinții te vor părăsi și nu va rămâne nimeni care să te iubească pentru simplul fapt că exiști.
© CCC
Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.
(Prea multă fericire)
În vreme ce bărbații se uită la un meci de fotbal, beau bere sau joacă popice, ele, femeile, se gândesc la noi, concentrându-se, studiindu-ne, hotărând dacă să ne accepte, să ne arunce, să ne schimbe, să ne omoare sau, pur și simplu, să ne părăsească.
Iti cer iertare nu pentru ca te parasesc, ci pentru ca am zabovit prea indelung.
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Femeile trebuie să fie ori adorate, ori părăsite. În rest, totul e minciună.
Mi se pare imposibil sa parasim aceasta existenta inainte de a fi savarsit tot ce simtim ca trebuie sa infaptuim.
Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.
Nu exista o modalitate corecta de a parasi pe cineva. Parasirea nu este corecta prin ea insasi.