În curând va coborî ceaţa pe strada noastră, amplasată între bulevardele Eminescu şi Caragiale, şi noi n-am legat încă felinarul de cer. Balansul între cele două importante “puncte cardinale” trebuie fixat fără expectative euforice, fără cultul pompieristic al miracolului. Şi, dacă eşti un actor român care îndrăzneşte să treacă de pragul celor două bulevarde, Demiurgul te va lovi puternic peste faţă, spunându-ţi: Mai taci, că vei ajunge orb ca Homer!
Românul eminescian poate fi numit şi „Sitzfleisch”, adică păstrează ceva din temeinicia şederii, e contemplativ, spiritual, mai mult sau mai puţin visător, în timp ce românul caragialian e mai puţin încărcat cu o latură spirituală. Caragialienii sunt situaţi pe o scenă unde, în loc să reţină că trebuie să fii înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul, de cele mai multe ori, se declară „blânzi” ca şerpii şi „înţelepţi” ca porumbeii…
Omul e o funcţie nobilă a spiritului, care creează şi cârmuieşte această lume către destinul ei. Fiecare om ar trebui să fie pentru Dumnezeu un Rai al delectării Sale, mai ales că nu luăm cu noi decât binele pe care l-am făcut.
Și vine o altă vârstă, când ne punem problema cum să ajungem la îndepărtata stea, la Luceafărul nostru? Ca să ajungi la stea trebuie, ca orice grec antic, să treci prin Hades? În doctrina orfică a grecilor antici, Hadesul – similar iadului – este un pasaj infernal de trecere (e Infernul însuşi), pasaj prin care cei iniţiaţi, curăţaţi de păcate, vor depăşi toate capcanele şi vor trece dincolo, în Câmpiile Elizee: un fel de Rai al creştinilor, similar cu Universul initial al hinduşilor. Şi când va fi românul iniţiat?
Zborul cosmic este desigur o uimitoare performanţă, deoarece supune voinţei noastre de înălţare nişte legi ale naturii; dar nu în sensul învingerii gravitaţiei este generat sublimul, ci în sens spiritual. Vrem să depăşim spiritul de greutate, să trecem peste forţa negativă ce ne atrage spre micime, spre lut. Una este zborul de ordin pur fizic, şi alta zborul spiritual, fapt recunoscut şi de Rilke în Sonetul către Orfeu (I, 23). Soluţia înălţării o găsim şi în “Amintire”, în acea amintire a originii divine a omului şi obligaţiei sale de a se purifica (prin adăpare de la izvorul Mnemosynei – opusă Uitării sau Lethei care îi permite să se lase pradă plăcerii de moment).
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
Ne comportăm ridicol, caragialeşte, ne săturăm adesea să ne mişcăm, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, infectat de trivialitate.
Tăcerea lui Dumnezeu e o tăcere a iubirii, o eternitate ce ne înseninează deja de pe acum timpul.
Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.
Noi, românii, am avut destinul de-a ne fi născut undeva între Mitică şi Hyperion, trăind în Caragiale şi visând în Eminescu.