Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Câte Flori neştiute în Pădure rămân
Pierind pe Dealuri, prin Fâneţe
Fără Puterea de a-şi cunoaşte
Nebănuita Frumuseţe –
Şi câte-şi risipesc în Vânt
Nepieritor şi tainic Nimbul sfânt –
Fără să ştie ce Fior
În Suflet strecura-ne-vor.
(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)
How many Flowers fail in Wood –
Or perish from the Hill –
Without the privilege to know
That they are Beautiful –
How many cast a nameless Pod
Upon the nearest Breeze –
Unconscious of the Scarlet Freight –
It bear to Other Eyes –
In toate, natura procedeaza dupa principiul maximei economii. Ea accepta principiul infinitei risipe numai in avantajul semintelor, al inceputurilor.
Prietenia e un stapan tot atat de poruncitor ca si dragostea… E mult mai mult. Pentru ca dragostea e risipitoare, ia si da cu amandoua mainile. Prietenia e discreta, se multumeste cu putin. Dar acest putin e tot ce e mai bun pe lume.
Pasiunile nasc adeseori pasiuni contrare; zgarcenia genereaza uneori risipa si risipa, zgarcenia; suntem adeseori tari din slabiciune si indrazneti din sfiala.
Caracterul iubirii adevarate are multe asemanari cu copilaria: necugetarea, imprudenta, risipa, rasul si plansul sunt aidoma.