Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

De pe stamine de alun,

din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,

risipei se dedă Florarul.

 

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene

alcătuieşte-n aur fin.

Pe umeri cade-ne şi-n gene.

 

Ne cade-n gură când vorbim,

şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.

Şi nu ştim ce păreri de rău

ne tulbură, pieziş, avântul.

 

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

Visând, întrezărim prin doruri –

latente-n pulberi aurii –

păduri ce ar putea să fie

şi niciodată nu vor fi.

(Risipei se dedă florarul)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.