M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin…
(Olesia, cap. XI)
Calmul era adânc, liniștea unei păduri, într-o zi de iarnă fără vânt. Straturi groase de zăpadă au îndoit ramurile dând copacilor un aspect festiv încântător. Din când în când mai cădea câte o creangă și auzeam clar, în timp ce cădea, zgomotul mic, uscat, cu care lovea celelalte crengi în trecere. La umbră, zăpada a căpătat nuanțe roz și albăstrui. O dulce încântare m-a stăpânit în fața acestei tăceri înghețate și solemne… Mi s-a părut că simt timpul trecând încet și fără zgomot în fața mea…
(Olesia, cap. III)
Ei bine, recunosc că tăiem lemnul din necesitate, dar de ce să distrugem păduri întregi?
(Unchiul Vanea)
Ești tânăr să vorbești despre moarte, spuse împăratul, uitându-se la bufon. Învață mai degrabă să trăiești, să te bucuri de darurile oferite de un zeu atât de risipitor și necunoscut: căldura soarelui, răcoarea mării la amiază, mirosul pădurii seara, caii galopând peste câmpie. Ești bogat pentru că ești în viață. Chiar și nefericirea este încă viață. Învață să iubești și să te bucuri și, de asemenea, învață să suferi. Și, când va veni timpul, vei învăța să mori.
(Gloria imperiului: un roman, o istorie)
© CCC
Frumoasă ești, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Și printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară…
Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele…
Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă ești, pădurea mea.
Și singură ca mine…
(Cântec)
Ca un fruct atârnat sub umbra frunzișului,
Destinul meu s-a format în desișul pădurilor.
Am crescut învăluit de căldura sălbatică,
Și vântul care destrăma țesătura umbroasă
Mi-a dezvăluit cerul pentru prima dată.
Grația divină m-a înconjurat din copilărie;
Ochii mei de copil iubeau pădurile,
Și pașii mei de copil au urmat tăcerea
Care m-a purtat departe în umbre și secrete.
(Glaucus, fragment)
© CCC
Ca un zâmbet al cerului, razele soarelui se revărsară deodată printre nori, inundând pădurea întunecată cu o adevărată ploaie de lumină, înveselind frunzişul verde, îmbrăcândul în aur pe cel îngălbenit şi căzut şi sclipind pe trunchiurile cenuşii ale bătrânilor copaci. Tot ce fusese până atunci cufundat în umbră, era acum plin de strălucire. Albia pârâiaşului putea fi urmărită după scânteierea lui veselă până departe în inima misterioasă a pădurii, care ascundea acum numai bucurie.
(Litera stacojie)
Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.
Distrugerea pădurii tropicale pentru câștiguri economice este ca și cum ai arde un tablou renascentist pentru a pregăti o masă.
© CCC
Vino din păduri
Ca să-mi spui poveşti
Cu căutături
Îngereşti.
Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-a lucit
Până ieri.
Unde mi te-ai dus
Pe acest pământ
Fără să-mi fi spus
Un cuvânt?
Din frunzişul rar
Luna în fereşti,
Cercetează iar
Unde eşti.
Ar luci pe zid
Până când te culci
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.
Şi pe gura ta
De cum adormişi
Ea te-ar săruta
Pe furiş.
Cum nu sunt ca ea
Ca să mă strecor
Drept oglinda ta
Să cobor.
Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.
Iar de m-ai zări
Pintre ochi-nchişi
Ţi s-ar năzări
Luminiş.
(cca. 1880–1881)
(Vino din păduri…)