Aleksandr Kuprin

Aleksandr Ivanovici Kuprin, 7 sept. [26 aug., stil vechi], 1870 – 25 aug. 1938, născut în Narovciat, în regiunea Penza, Rusia, romancier și nuvelist rus, unul dintre ultimii exponenți ai marii tradiţii a realismului critic rusesc, pilot, explorator și aventurier care este cunoscut în special pentru romanul său Duelul, publicat în 1905. A trăit 68 de ani.

Scriitorul Vladimir Nabokov îl descrie pe Kuprin drept „Rudyard Kipling al Rusiei, pentru poveștile sale patetice despre aventurieri dezrădăcinați, adesea nevrotici și vulnerabili”.

Kuprin era fiul lui Ivan Ivanovici Kuprin, un oficial guvernamental din guvernoratul Penza, „funcționar de provincie” fără notorietate și al lui Liubov Alekseievna Kuprina, născută Kulunciakova. Tatăl său era rus, iar mama sa, o prințesă tătară, aparținea unei familii nobile de tătari din Volga, care își pierduse cea mai mare parte a averii, fiind ruinată ca mulți alți membri ai nobilimii, în secolul al XIX-lea. Aleksandr a avut două surori mai mari, Sofia (1861–1922) și Zinaida (1863–1934).

În 1871, tatăl său, în vârstă de 37 de ani, a murit de holeră. Trei ani mai târziu, mama lui Aleksandr s-a mutat, împreună cu tânărul Aleksandr, în Casa văduvelor din Kudrino, Moscova, perioadă reflectată în nuvela sa „O minciună albă”, 1914.

În 1876 a intrat la internatul Razumovski, sursa a ceea ce el a numit mai târziu „nemulțumirile copilăriei”, dar și un mediu care i-a hrănit natura răvășită și în care era popular printre colegi ca povestitor. Și-a încheiat educația după zece ani de studiu în școlile militare din Moscova.

Educat în școli militare, a servit ca ofițer în armată, carieră pe care a abandonat-o curând pentru o viață mai plină și mai diversificată. Kuprin a părăsit armata în 1894, apoi a încercat numeroase meserii sau ocupații, lucrând în jurnalismul local, îngrijiri stomatologice, topografie, scenă, circ, cântări bisericești, medicină, vânătoare sau pescuit.

Prima sa nuvelă, Ultimul început, a fost publicată în 1889 într-un ziar satiric. În februarie 1902, Kuprin s-a căsătorit cu Maria Karlovna Davidova, fiica adoptivă a lui Karl Davidov, compozitor și violoncelist rus, descris de Piotr Ilici Ceaikovski drept „țarul violonceliștilor”. Fiica lor Lidia s-a născut în 1903, dar cuplul a divorțat ulterior.

Faima literară a venit odată cu Duelul (Poiedinok), 1905, o imagine realist sordidă a golului vieții dintr-o garnizoană militară îndepărtată. Apariția sa în timpul războiului ruso-japonez a coincis și a confirmat un val național de sentiment antimilitarist.

Kuprin se inspira din experiența sa și nu căuta inovația în ceea ce crea, spre deosebire de contemporanii săi.

Primele sale scrieri au fost publicate la Kiev în două volume. Nuvelele sale timpurii, dintre care multe se referă la cai și alte animale, reflectă dragostea lui pentru viață în toate manifestările ei.

În jurul anului 1896 nuvela sa Moloch l-a făcut cu adevărat cunoscut. A abordat și literatura pentru copii și tineret în 1904 cu nuvela Pudelul alb, dar romanul Duelul, 1905, i-a adus faima în cercurile literare. Apreciat de Anton Cehov, Maxim Gorki, Leonid Andreev, Ivan Bunin și Lev Tolstoi, aceștia îl considerau adevăratul succesor al lui Cehov. Criticii au încercat chiar să urmărească multe elemente ale operei sale până la Cehov și, prin Cehov, la Maupassant. A fost numit chiar Maupassant al Rusiei. Pentru istoricul italian Ettore Lo Gatto, acest lucru este greșit, dar Kuprin împărtășește, este adevărat, cu Maupassant, arta de a construi o poveste scurtă în jurul unei intrigi bine construite însoțită de o analiză precisă a sentimentelor. Se pot observa în opera sa reflecții ale lui Flaubert, Kipling, Jack London, dar nu putem vorbi de influența acestora în sens strict. Kuprin avea propria sa lume interioară.

După romanul Duelul, a abandonat treptat literatura pentru cafenele și case de toleranță. Romanul său senzațional, care relatează într-o manieră brutală viețile femeilor ușoare, Groapa, 1915, a fost acuzat de naturalism excesiv de criticii ruși.

Kuprin nu și-a propus să facă din literatura un instrument al luptei sociale și politice, așa cum a făcut Gorki, dar nu era însă indiferent la aceste aspecte. Deși nu era conservator, se temea de bolșevism și, deși a lucrat o vreme cu Maxim Gorki pentru editura Literaturile lumii, a criticat noul regim sovietic.

După Revoluția rusă, în vara anului 1919, a trebuit să părăsească regiunea Petrograd emigrând în Franța. În următorii 17 ani a trăit mai ales la Paris, scufundându-se în alcoolism, o temă recurentă în opera sa. Cu toate acestea, cărțile sale au fost traduse în franceză, apărând în Colecția Albă a Editurii Gallimard și au avut un oarecare succes. Acestea nu au adus neapărat un plus faimei sale. A rămas un scriitor realist, mai ales în romanul său aproape autobiografic Iunkerii.

Aleksandr Kuprin a fost și tatăl actriței franceze Kissa Kuprin.

După Revoluție, Kuprin a devenit unul dintre numeroșii emigranți ruși din Paris, unde a continuat să scrie, deși exilul nu a fost fructuos pentru talentul său, esențial extrovertit, jurnalistic.

În 1937 i s-a permis să se întoarcă în Uniunea Sovietică. S-a întors în URSS, la Moscova, pe 31 mai 1937. Repatrierea i-a asigurat editarea romanelor și nuvelelor sale în Uniunea Sovietică.

Scriitorul Serghei Dovlatov considera că este indecent să-i aibă drept idoli pe Tolstoi sau Dostoievski. Kuprin era pentru el „mărimea potrivită”. „Kuprin a fost înainte de toate un povestitor și asta a apreciat Dovlatov în poveștile sale: a spune povești, a ține cititorul în suspans”.

Kuprin a fost un scriitor prolific. Subiectele lui ar putea fi cel mai bine descrise prin titlul uneia dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale, Râul vieții (Reka zhizni), 1906. Kuprin este un observator fascinat și nediscriminatoriu al fluxului vieții și mai ales al oricărui mediu care constituie o lume proprie – un hotel ieftin, o fabrică, o casă de toleranță, o tavernă, un circ sau o pistă de curse.

Cel mai cunoscut roman al său, Groapa (Iama), 1909–1915, tratează cartierul roșu al unui oraș-port din sud. Se ocupă cu entuziasm de detaliile vieții de zi cu zi ale femeilor ușoare, de menaj, economie și stratificare socială. După cum spune purtătorul de cuvânt al lui Kuprin în roman, „toată groaza este doar aceasta – că nu există groază! Zile de muncă burgheze – și asta este tot…”

Stilul lui Kuprin este extrem de natural. El preia argoul și jargonul care sunt specifice subiectului său și descrie totul cu vervă și culoare și cu o bunătate a inimii care compensează orice neajunsuri pe care le poate avea în originalitate sau profunzime intelectuală.

Scriitor realist a cărui activitate a cuprins o perioadă de aproape cincizeci de ani, Kuprin oglindește în opera sa viaţa şi moravurfle celor mai diferite pături sociale.

Caracteristică pentru creaţia sa este surprinzătoarea bogăţie tematică şi arta de a reda în mod pregnant ambianţa socială în care evoluează eroii, rolul ei în formarea psihologiei acestora.

Talent viguros şi original, Kuprin a știut să imprime tablourilor sale realiste un puternic colorit romantic, ceea ce conferă scrierilor sale o deosebită forță emoţională.

Elementele romantice îşi au originea în încrederea scriitorului în om, în arta de a surprinde în sufletul omenesc resurse multiple, capabile să-l înalțe până la culmile frumuseţii morale.

Deşi prin complexitatea lor compoziţională, unele nuvele se apropie de romane („Duelul”, „Moloh” etc.), Kuprin rămâne un maestru al genului scurt. Personalitatea scriitorului, cunoscător subtil al vieții și al omului, se dezvăluie mai ales în povestiri, unde capătă o expresie strălucită pătrunderea adâncă în lumea interioară a personajelor sale, pe care o redă cu infinită bogăţie de culori şi nuanţe.

De asemenea, Kuprin compune remarcabile descrieri ale naturii. Peisajul lui Kuprin este plin de sunete, culori și, mai ales, mirosuri… Peisajul lui Kuprin este extrem de emoționant și diferit de cel al oricărui autor.

Opere principale:

Tipuri kievene, 1897; Moloh, 1896; Olesia, 1898; Duelul, 1905;  Tânărul căpitan Rîbnikov, 1906; Smarald, 1907; Delirul, 1907; Gambrinus, 1907; Brățara de granate, 1910; Fulgerul Negru, 1912; Blestemul, 1913; Soarele lichid, 1913; Groapa, 1915; Iunkerii, 1928 – 1932; Vrăjitoarea, 1969 (postum); Vrăjitoarea și alte nuvele, 2006 (postum).