Citate de Aleksandr Kuprin

Toamna are o armonie și o strălucire pe cerul ei, care nu poate fi auzită sau văzută în timpul verii, ca şi cum n-ar fi putut fi, ca şi cum n-ar fi fost! © CCC

Toamna: post-scriptumul soarelui. (Carnavalul dictionarului) © CCC

Toamna: ce mare pictor impresionist!

Cat de frumos imbatranesc frunzele. Cat de pline de lumina si culoare sunt ultimele lor zile. © CCC

O floare neștiută de păsări și fluturi: cerul toamnei.

Nici frumusețea primăverii și nici cea a verii nu are grația pe care am zărit-o în al toamnei obraz.

Dar pe la începutul lui septembrie, vremea s-a schimbat cu totul pe neașteptate. Au venit zile atât de senine, însorite și calde cum nu se întâmplă nici în iulie. Peria aspră și galbenă a miriștilor a prins a sclipi argintiu în păienjenișul toamnei. Din pomii, acum nemișcați, cădeau fără zgomot frunzele galbene. (Brățara de granate)

Acum se bucura din plin de zilele minunate, de liniștea din jur, de aerul curat, de ciripitul rândunelelor care se adunau în stoluri pe sârmele de telegraf, pregătindu-se să-și ia zborul spre țările calde, precum și de briza sărată și călduță ce sufla domol dinspre mare. (Brățara de granate)

În zilele acestea de primăvară, chipul Olesiei nu-mi ieșea din minte. Când eram singur, îmi plăcea să mă întind în pat, să strâng tare pleoapele, ca să-mi adun mai bine gândurile şi să chem mereu în faţa ochilor chipul ei când aspru, când viclean, cu zâmbetul luminos și gingaș, trupul ei tineresc, crescut în libertatea bătrânei păduri, tot atât de zvelt şi de viguros ca brazii cei tineri, glasul ei proaspăt, câteodată neaşteptat de adânc și de catifelat... „În toate mişcările, în toate vorbele ei se simte o nuanţă de nobleţe, îmi ziceam (desigur în sensul cel mai bun al acestui cuvânt destul de banal), un fel de cumpătare plină, de graţie înnăscută..." Mă atrăgeau la Olesia şi o oarecare aureolă de mister din jurul ei, şi renumele de vrăjitoare, şi viaţa lor în desiș, în mijlocul mlaştinii, dar, mai ales, încrederea plină de mândrie în proprille sale forţe, pe care o întrezărisem, din puţinele ei cuvinte. (Olesia, cap. IV)

Toamna incantatoare! Sufletul meu insusi este legat de ea, si daca as fi o pasare, as zbura in jurul pamantului cautand toamnele succesive. © CCC

Zăpada se topise. Doar prin vâlcele şi prin crânguri umbroase mai rămăseseră câteva petece murdare, mâncate de apă. De sub omăt apăruse pământul gol, umed și cald, odihnit peste iarnă, plin de sevă proaspătă şi de dorul unui nou rod bogat. Peste ogoarele negre unduia un abur uşor, umplând văzduhul cu mireasma pământului dezghețat, mireasma aceea proaspătă, pătrunzătoare, îmbătătoare a primăverii, pe care chiar și în oraş o recunoşti din sute de alte mirosuri. Mi se părea că o dată cu mirosul acesta mi se strecoară în suflet şi tristeţea primăverii, tristeţe dulce şi gingaşă, plină de aşteptări şi presimțiri nelămurite, o tristețe poetică, ce te face să vezi toate femeile — frumoase şi care e totdeauna amestecată cu o uşoară părere de rău pentru primaverile din trecut. Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă și umedă se simțea munca creatoare și nevăzută a naturii. (Olesia, cap. IV)

O tăcere de frunze care-și scad glasul de vară învățând șoaptele toamnei. (Golia)

Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.

M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin… (Olesia, cap. XI)

E-atâta frig în mine, încât îmi zic, ca o livadă toamna: «Oare n-am visat c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic din toate-acestea nu s-a întâmplat?»   Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu de ramuri frânte, frunze putrede şi spini, sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu, ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.   Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare, şi-a scuturat petalele pe jos, şi dorul, fructul ei cel veninos, se coace-acuma liniştit la soare.   (Toamna)

Simt ceva înduioșător, feminin și frumos în această încredere simplă și duioasă cu care femeia se abandonează protecției „divine”. (Olesia, cap. XI) © CCC

Toamna, minunata toamnă, își amestecă aurul și purpura în ultimele rămășițe de verdeață, ca și cum picături din soarele topit s-ar prelinge din cer în desișul pădurii. (Povestirile becaței, 1883) © CCC

Văl de brumă argintie Mi-a împodobit grădina, Firelor de lămâiţă Li se uscă rădăcina.   Peste creştet de dumbravă Norii suri îşi poartă plumbul, Cu podoaba zdrenţuită Tremură pe câmp porumbul.   Şi cum de la miazănoapte Vine vântul fără milă, De pe vârful șurii noastre Smulge-n zbor câte-o şindrilă.   De viforniţa păgână Se-ndoiesc nucii, bătrânii, Plânge-un pui de ciocârlie Sus pe cumpăna fântânii. (Toamnă)

Doar ți-am spus de atâtea ori că nu-i nimic dacă un bărbat nu crede în Dumnezeu, are îndoieli, ba chiar râde pe socoteala religiei… dar o femeie… O femeie trebuie să fie evlavioasă, să creadă fără să întrebe. În încrederea plină de simplitate și duioșie cu care ea cere ocrotirea lui Dumnezeu găsesc totdeauna ceva mișcător, feminin și frumos. (Olesia, cap. XI)

Septembrie: era cel mai frumos dintre cuvinte, pe care îl simțise mereu evocând flori de portocal, rândunele și regrete. © CCC