Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Jean d’Ormesson


Jean d’Ormesson, Jean Lefèvre d’Ormesson, conte d’Ormesson, contele Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Lefèvre d’Ormesson, numit în mod obișnuit Jean d’Ormesson, uneori supranumit Jean d’O, 16 iun. 1925 – 5 dec. 2017, născut în Paris, scriitor, romancier, jurnalist și filozof francez. A trăit 92 de ani.

A scris patruzeci de cărți, de la mari fresce istorice imaginare (La Gloire de l’Empire, 1971) până la eseuri filosofice în care își împărtășește gândurile despre viața, moartea sau existența lui Dumnezeu (Je dirai malgré tout que cette vie fut belle, 2016).

A fost directorul cotidianului Le Figaro, din 1974 până în 1977, precum și decanul Academiei Franceze, în care a fost ales membru în 1973, până la sfârșitul vieții, din 1974 până în 1977, a fost și directorul general al Le Figaro, pe lângă serviciul de președinte al Consiliului Internațional pentru Filosofie și Studii Umaniste în cadrul UNESCO (1992–1997).

Considerat mai bine de patruzeci de ani drept ambasadorul mediatic al Academiei Franceze, a fost foarte prezent în programele literare sau mai generaliste de televiziune, unde era invitat în mod regulat pentru erudiția sa și arta conversației.

Jean d’Ormesson s-a născut într-o familie aristocratică. Membru al familiei Lefèvre d’Ormesson, una dintre familiile supraviețuitoare ale nobilimii franceze, proprietara castelului Château d’Ormesson din Val-de-Marne, descindea prin mama sa din familia Lepeletier de Saint-Fargeau, proprietara Castelulului Saint-Fargeau din Yonne. Tatăl său, André Lefèvre, marchiz de Ormesson, a fost ambasadorul Franței în Brazilia.

Jean d’Ormesson și-a petrecut copilăria la Château de Saint-Fargeau, care a aparținut mamei sale, episod din viața lui pe care îl evocă în romanul Din voia Domnului (Au plaisir de Dieu).

D’Ormesson a crescut în Bavaria, România și Brazilia. În tinerețea sa, familia a urmat misiunile diplomatice ale tatălui în Bavaria (din 1925 până în 1933), în România și în Brazilia, la Rio de Janeiro. A fost crescut de mama sa, bone și guvernante până la vârsta de 14 ani și a urmat cursuri prin corespondență la Cours Hattemer pe tot parcursul școlii. A fost crescut ca romano-catolic, iar mai târziu s-a autointitulat catolic laic, dar nu ateu.

D’Ormesson a primit o educație privilegiată. Între 1941 și 1942, a fost elev la liceul Masséna din Nisa, a obținut bacalaureatul în 1943, după un prim eșec. A intrat în perioada de pregătire pentru Școala Normală Superioară la Liceul Henri-IV, apoi a intrat în École Normale Supérieure la vârsta de 19 de ani.

Licențiat în literatură și istorie, a încercat apoi, împotriva sfaturilor profesorului său Louis Althusser, licența în filosofie, pe care a obținut-o în 1949 la a treia prezentare. S-a aflat pe locul al doisprezecelea dintre cei douăzeci și unu de candidați reușiți.

După serviciul militar într-un regiment de parașutiști, a predat câteva cursuri de greacă clasică și filozofie la liceul public Jacques-Decour, apoi a început o carieră de jurnalist la Paris Match unde a scris câteva articole „mondene”, despre celebrități, precum și în ziarele cotidiene Ouest-France, Nice-Matin și Progrès de Lyon.

A locuit apoi în apartamentul părinților săi la 97, rue du Bac, până la căsătoria sa la vârsta de 37 de ani. Acesta a făcut parte din hotelul privat din 1722, care a fost locuit între 1809 și 1824 de Constance de Théis, succesiv prințesă, contesă – și din nou prințesă – de Salm-Dyck, apoi sub cel de-al Doilea Imperiu de către mareșalul Vaillant, înainte ca noul său proprietar să îl restaureze și să îl amenajeze în jurul anului 1987.

În 1950, prin Jacques Rueff, un prieten al tatălui său, pe atunci președinte al Consiliului Internațional pentru Filosofie și Științe Umane al UNESCO, Jean d’Ormesson a fost numit secretar general al acestui consiliu, organism internațional atașat UNESCO. A devenit președinte al aceluiași Consiliu în septembrie 1992 și a rămas astfel până în 1996.

A fost redactor-șef adjunct (1952-1971), membru al redacției (din 1971), apoi redactor-șef al revistei Diogène (științe umane). A fost de mai multe ori consilier în cabinete ministeriale (inclusiv cel al lui Maurice Herzog pentru tineret și sport) și membru al delegației franceze la mai multe conferințe internaționale, în special la Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1968.

Pe 2 aprilie 1962, s-a căsătorit la Paris, în arondismentul 16, cu Françoise Béghin, născută în acest arondisment pe 26 iunie 1938, cu 13 ani mai mică, fiica cea mică a lui Ferdinand Béghin, magnat de presă (și director al cotidianului Le Figaro din 1950). Au avut o fiică, Heloise, editor.

D’Ormesson a fost autorul a peste patruzeci de cărți, inclusiv romane și piese de teatru. Primele sale romane, Dragostea este o plăcere (L’amour est un plaisir), Amor fără miză (Un amour pour rien), Iluziile mării (Les illusions de la mer), nu au avut succes.

Cu toate acestea, Gloria imperiului (La gloire de l’Empire) a câștigat Marele Premiu pentru roman al Academiei franceze în 1971.

Următorul său roman, Din voia Domnului (Au plaisir de Dieu), a fost transformat într-un film de televiziune. Opera sa a fost publicată în colecția Bibliotecii Pléiade în 2015, în timp ce era încă în viață.

D’Ormesson a devenit secretar general al Consiliului Internațional pentru Filosofie și Studii Umanistice al UNESCO și director al ziarului conservator francez Le Figaro din 1974 până în 1979. Ca orientare politică, D’Ormesson s-a autoidentificat ca fiind conservator.

Pe 18 octombrie 1973, d’Ormesson a fost ales membru al Academiei Franceze, ocupând locul 12, după moartea lui Jules Romains, în 1973. La moartea lui Claude Lévi-Strauss, pe 30 octombrie 2009, a devenit decanul Academiei, cel mai longeviv membru al său.

D’Ormesson a fost distins cu Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Mare Cruce și numit ofițer al Ordinului Național de Merit. În 2010, a fost distins cu Premiul Ovidiu, în România, ca recunoaștere a lucrărilor sale.

Pe 5 decembrie 2017, d’Ormesson a murit la Neuilly-sur-Seine, la vârsta de 92 de ani. Un omagiu național i-a fost adus pe 8 decembrie 2017 în Les Invalides, unde președintele francez Emmanuel Macron a ținut un discurs și au fost prezenți și foștii președinți Nicolas Sarkozy și François Hollande.

Opere principale:

Romane: Dragostea este o plăcere (L’Amour est un plaisir), 1956; Amor fără miză (Un amour pour rien), 1960; Iluziile mării (Les Illusions de la mer), 1968; Gloria imperiului (La Gloire de l’Empire), 1971; Din voia Domnului (Au plaisir de Dieu), 1974; Viața și opera lui Dumnezeu (Dieu, sa vie, son œuvre), 1981; Vântul de seară (Le Vent du soir), 1985; Povestea jidovului rătăcitor (Histoire du juif errant), 1991; Vama mării (La Douane de mer), 1994; Aproape nimic despre aproape tot (Presque rien sur presque tout), 1995; Cazimir trăiește pe picior mare (Casimir mène la grande vie), 1997; Raportul Gabriel (Le Rapport Gabriel), 1999; O petrecere în lacrimi (Une fête en larmes), 2005; Ce am făcut (Qu’ai-je donc fait), 2008; Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul (Un jour je m’en irai sans en avoir tout dit), 2013; Frumoasă a fost această viață (Je dirai malgré tout que cette vie fut belle), 2016;

Eseuri: În partea dinspre Jean (Du côté de chez Jean), 1959; La revedere și mulțumesc (Au revoir et merci), 1966; Vagabondul care trece pe sub o umbrelă de soare perforată (Le Vagabond qui passe sous une ombrelle trouée), 1978; Toți bărbații sunt înnebuniți după asta (Tous les hommes en sont fous), 1986; Călăuza rătăciților (Le guide des égarés), 2016;

Cronici: Jean care mormăie și Jean care râde (Jean qui grogne et Jean qui rit), 1984;

Biografie: Ultimul meu vis va fi pentru tine (Mon dernier rêve sera pour vous), 1982.

Citate asemanatoare

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.