Citate de George Toparceanu

Mi-a răsărit în suflet dorul Ca o plăpândă floare-albastră, Şi-ntr-un amurg de seară dulce A înflorit iubirea noastră, – Dar tu te-ai îngrijit, iubito, Mai mult de floare, ca de glastră…   În taina nopţilor tăcute, Când clipele se pierd mai greu, Eu am hrănit cu lacrimi floarea Ce-ntinerind creştea mereu, Dar azi chemând uitarea sfântă Smulg floarea sufletului meu. (Mi-a răsărit în suflet dorul…)

Mult onorate doamne, Distins auditor! La festival când vine, tot omul e dator S-asculte, înainte de partea amuzantă, O conferință lungă și foarte importantă. Conform acestei date sinistre, așadar, Avem între culise un conferențiar, Un om cu greutate, un personagiu mare... Să nu luați aceasta drept o amenințare! Dar ca să nu planeze asupra noastră vina C-am neglijat programul, — persoana cu pricina E gata să vă țină, un ceas și jumătate, O conferință gravă de specialitate. Cum, nu vă pare bine? De ce v-ați întristat? Mai așteptați o clipă, că doar n-am terminat. Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal Să vă chemăm la teatru... ca s-adormiți în stal; Că somnul, în aceste condiții verticale Ș-atât de izolate, nu face cinci parale; Că nimene nu poate pretinde nimănui Să-nghită festivalul cu conferința lui, — Din spirit caritabil și din filantropie, Știind mai dinainte ce toată lumea știe, Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă Și-n loc de conferință, veți asculta o odă. Prea onorate doamne, Distins auditor! Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor Că biata-mi Muză, albă de spaimă și uimire, Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire, S-a dat pe lângă ușă, a pretextat ceva Și-a dispărut... adio! M-a părăsit așa, Cu călimara plină de noapte și de proză. E vorba de bacterii și de tuberculoză, E vorba de bacilul lui Koch... Precum vedeți, Un subiect anume făcut pentru poeți! O, nu vă fie teamă... și dracul este negru Când stă să-l zugrăvească un iconar integru, Dar... ici un pic de galben și dincolo puțin Albastru... și pe gură o dungă de carmin, — Cu toate c-adineaori părea insuportabil, Din drac urât și negru devine acceptabil. (Dar nu fac oare zilnic cucoanele — și ele — Cam tot același lucru pe propria lor piele? Ba fac așa chiar domnii — de genul femeiesc...) Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc Se află-aici în sală... știu bine că m-ascultă, Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă. Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel, Dar unde-i lume multă acolo e și el! Incognito ca regii și nepoftit pătrunde În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde: În berării, pe stradă, la cinematograf; Îi place să se joace cu alți bacili în praf; Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul, Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul, În fabrică, la școală sau pe trotuar hai-hui, — Dar peste tot își vede de-afacerile lui! Își dă ades pe credit persoana lui culantă Cu o scadență lungă, când nu e... galopantă, Regia de tutunuri îi face mult rabat; La băuturi spirtoase e cointeresat; Din orice-abuz profită... La pândă, invizibil, În lupta mare-a vieții e mic, dar e teribil — Și chiar atunci când pare că doarme, e deștept, La primării el este, "consilier de drept" Și, tare-n atmosfera comunelor urbane, E cel mai mare dușman al speciei umane... Prea onorate doamne! Când țin acest discurs, Dac-ați vedea că intră în sală-aici un urs, N-ați năvăli afară prin uși și prin ferestre Utilizând cu toții resursele pedestre? De ce? Fiindcă-i mare și foarte fioros... Bacilul lui Koch însă e mai primejdios! Dar fi'ndcă nu se vede și fi'ndcă e prea mic, Nu sperie pe nimeni... Să judecăm un pic. De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna, Când știi că te omoară, mic-mare nu-i totuna? Să-mi spuneți dumneavostră: ce importanță are Când un tâlhar te-mpușcă, dacă e mic sau mare? O fi el mic, bacilul... da-i rău! Pe lângă el, O biată matahală de urs e ca un miel. Câți oameni mor, de pildă, în fiecare țară Mâncați de urși? Trei-patru... Pe când această fiară, Acest vrăjmaș de moarte al genului uman Atacă și distruge pe fiecare an Nu zece, nu o sută... ci mii și mii de vieți, Ci zeci de mii și sute de mii de tinereți" Că judecându-l după isprăvile lui crunte Și după lăcomie, apare cât un munte! Un monstru, un balaur încolăcit în spațiu Ce-nghite fără milă, înghite cu nesațiu Și tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul... * Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul. Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă Să știm: ce formă are și cu ce se ocupă? După savanți și medici ca doctorul Argon, Bacilul se prezintă sub formă de baston... Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă, Că lor li se prezintă sub formă de măciucă! Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, — Ceva așa, cilindric... Regret că nu găsesc O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. — S-a zis că face parte din regnul vegetal, Dar eu nu cred... fiindcă nu-mi pare natural Să fie din aceeași familie cu floarea, Să fie văr cu macul și rudă cu cicoarea, Cu gingașa mimoză, cu palidul narcis... Ar însemna că-și face familia de râs! Nu, nu prea are alură de plantă — dimpotrivă: Ați întâlnit vreodată o plantă agresivă? Văzut-ați dumneavoastră o floare sau un pom Să sară din grădină și să se dea la om? Ori ați putea concepe vreun fel de ciupercuță Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuță?... Dar, în sfârșit, s-admitem că scârba asta mică Ar moșteni-n caracter ceva de la urzică, — Nu prea importă regnul din care face parte Cât mai cu seamă felul cum știe să se poarte. Distruge-n organisme țesuturile vii; Se instalează în trupuri firave de copii; Îl poartă-n nas și-n gură aproape-orice persoană. Dar el preferă pieptul de fată diafană (Deși nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți). Și — curios! — el are de mult pentru poeți Un fel de slăbiciune... s-ar zice că anume Îi place să distrugă ce-i mai de preț pe lume!... De obicei, trăiește la umbră. Scos la soare, Devine melancolic și, câteodată, moare. Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie, Ades, de supărare, el cade-n letargie, Devine colb, se-nalță pe-un strat de aer moale, Plutește-n atmosferă... și dând mereu târcoale În jurul nostru, iarăși găsește un cotlon Și căpătând viață — devine iar baston! Savanți-l studiază făcând din el culturi, — Un fel de gelatină... un soi de răcituri Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram Și se-nmulțesc acolo în voia lor... Uitam! El dragoste nu face. Cu omul în contrast, Bacilul lui Koch este surprinzător de cast. Dar cum se înmulțește atunci? Prin ce minune? — Prin sciziparitate sau prin diviziune: Se rupe-ntâi în două... apoi se face-n patru... Și-n nouă luni e-n stare să-ți umple acest teatru Cu fii, nepoți, nepoate, și socri mari, și frați, Și veri, și verișoare, și cuscri, și cumnați, Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare Să-ți spună a cui este și câte neamuri are! * Prea onorate doamne! Doar câteva cuvinte, Și-am isprăvit... (v-asigur că nu mi-am pus în minte Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă). Cum toată lumea știe, microbul se propagă Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă, Prin lapte și prin carne de vacă ofticoasă, — Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren Prielnic, răspândește agentul patogen. Deci n-ar fi rău, fiindcă prudența e de aur, Să vă feriți din calea acestui mic balaur Și orice om cuminte să cugete mai des Că n-are nici o grabă și nici un interes Să moară de ftizie... Că poate să-și aleagă o altă maladie Sau poate să-și dea singur în cap c-o cărămidă, În caz când existența îi pare insipidă; Dar dacă-i place viața și soarele, atunci E bine să respecte aceste vechi porunci, Pe care medicina de-un veac i le prescrie Și dumenalui se face mereu că nu le știe: Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte, Iar laptele și carnea — să fie bine fripte. În orice alimente și-n orice băutură Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură... Și cel puțin o dată la două săptămâni Tot omul să se spele pe față și pe mâini... La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar) E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală... Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală Și aerul de-acolo îți pare echivoc, E mai recomandabil să nu respiri deloc... Acei ce au bronșită sau tuse măgărească, De semenii lor teferi grozav să se ferească! Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, Să țină toată iarna ferestrele deschise Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia, Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia... Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie, Cu propria ta viață să faci economie. De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz, Evită surmenajul și orice fel de-abuz, Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!... Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura De epiderma unei persoane din elită, — Oricât ar fi persoana aceea de grăbită, La locul ce urmează să fie sărutat Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat. Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic: Nu sărutați nici mână, nici gură, nici... nimïc!

Distrugerea pădurii tropicale pentru câștiguri economice este ca și cum ai arde un tablou renascentist pentru a pregăti o masă. © CCC

Paradoxul, in orice domeniu de discutie, este glasul pitigaiat al unui ins care vrea sa faca impresie.

Un boier, călare pe-o frumoasă iapă, Trebuind să treacă într-un loc o apă Peste-o punte-ngustă – și fiind grăbit, Și-a chemat argatul și i-a poruncit: – Ia-mi în spate iapa Și mi-o trece apa! – Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos. – Hm! făcu boierul foarte mânios: Leneșul la toate Zice că nu poate... (Boierul și argatul)

Arta si literatura tin numai de suflet, sunt expresii ale sensibilitatii, ale temperamentului special al unui popor. Iar sufletul nu se poate nici transmite, nici imprumuta.

De ce nu se gandeste omul, cat traieste, sa se bucure de toata fericirea unei vieti linistite, sa guste toate multumirile care-i ies in cale nechemate, in fiecare clipa, unele mici si nebagate in seama, care alcatuiesc lantul trainic al singurei fericiri adevarate! Numai cand esti insetat, fie­care picatura de apa face mai mult decat un diamant.

Nimic nu il face pe om mai rau ca nedreptatea. Nimic nu-i intoarce cu mai multa putere privirile asupra sortii proprii, facandu-l surd si orb pentru suferintele altora. Naturile impresionabile si pasionate, egoiste prin definitie, cand se mai cred si nedreptatite, se revolta impotriva universului intreg, iar revolta nu mai lasa loc pentru ingaduinta si iertare.

Frumoasă ești, pădurea mea, Când umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vânt de primăvară...   Când de sub frunze moarte ies În umbră viorele, Iar eu străbat huceagul des Cu gândurile mele...   Când strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea. Și singură ca mine... (Cântec)

Cand viata iti apare ca un rezervor imens de bucurii si placeri, ca un prilej unic de desfatare si nu ca o “vale a plangerilor”, e greu sa nu te crezi frustrat si nedreptatit atunci cand ti se pare ca nu ai partea ta intreaga la ospatul comun. (Si aproape intotdeauna omului i se pare acest lucru, dorintele lui fiind infinite.)

Ca un zâmbet al cerului, razele soarelui se revărsară deodată printre nori, inundând pădurea întunecată cu o adevărată ploaie de lumină, înveselind frunzişul verde, îmbrăcându­l în aur pe cel îngălbenit şi căzut şi sclipind pe trunchiurile cenuşii ale bătrânilor copaci. Tot ce fusese până atunci cufundat în umbră, era acum plin de strălucire. Albia pârâiaşului putea fi urmărită după scânteierea lui veselă până departe în inima misterioasă a pădurii, care ascundea acum numai bucurie. (Litera stacojie)

Întrebam aseară luna gânditoare: – Dacă prin poiene a rămas o floare Neculeasă încă pentru draga mea, – Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, Raza ta sfioasă printre crengi străbate De-mi încurcă paşii luminoase fire, Deşteptând în cale câte-o amintire, – Dacă până-n ziuă visurile trec Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…   – Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.   Şi-ntrebai lumina sufletului meu: – Dacă fără dânsa timpul trece greu, Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine, Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, – Pentru ce, când toate lacrimile trec Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…   Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii, Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.   Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită: – Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, Singură-n tăcere, tu eşti vinovată Că mă cert cu mine şi cu lumea toată. Când stelele nopţii farmec nu mai au Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…   Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!) – Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.   (Şoaptele nopţii)

Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină, Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină, Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac, Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…   Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire! Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire, Crăiasa mea iubită – regina florilor – Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!   Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă, Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă, Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum, – Să nu te mai ajungă durerile de-acum… (Iubitei întristate)

Razboiul! El opreste vremea in loc si desfasoara de-a-ndaratelea pe pamant toate etapele civilizatiei omenesti.

Ei bine, recunosc că tăiem lemnul din necesitate, dar de ce să distrugem păduri întregi? (Unchiul Vanea)