Frumoasă ești, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Și printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară…
Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele…
Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă ești, pădurea mea.
Și singură ca mine…
(Cântec)
Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,
Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă – și fiind grăbit,
Și-a chemat argatul și i-a poruncit:
– Ia-mi în spate iapa
Și mi-o trece apa!
– Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
– Hm! făcu boierul foarte mânios:
Leneșul la toate
Zice că nu poate…
(Boierul și argatul)
Rapsodii de primăvară
I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi,
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?
II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid,
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe – şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?
Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…
Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită – regina florilor –
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!
Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
– Să nu te mai ajungă durerile de-acum…
(Iubitei întristate)
Razboiul! El opreste vremea in loc si desfasoara de-a-ndaratelea pe pamant toate etapele civilizatiei omenesti.
Cand viata iti apare ca un rezervor imens de bucurii si placeri, ca un prilej unic de desfatare si nu ca o “vale a plangerilor”, e greu sa nu te crezi frustrat si nedreptatit atunci cand ti se pare ca nu ai partea ta intreaga la ospatul comun. (Si aproape intotdeauna omului i se pare acest lucru, dorintele lui fiind infinite.)
De ce nu se gandeste omul, cat traieste, sa se bucure de toata fericirea unei vieti linistite, sa guste toate multumirile care-i ies in cale nechemate, in fiecare clipa, unele mici si nebagate in seama, care alcatuiesc lantul trainic al singurei fericiri adevarate! Numai cand esti insetat, fiecare picatura de apa face mai mult decat un diamant.
Nimic nu il face pe om mai rau ca nedreptatea. Nimic nu-i intoarce cu mai multa putere privirile asupra sortii proprii, facandu-l surd si orb pentru suferintele altora. Naturile impresionabile si pasionate, egoiste prin definitie, cand se mai cred si nedreptatite, se revolta impotriva universului intreg, iar revolta nu mai lasa loc pentru ingaduinta si iertare.