Citate despre Dor

Dupa ce descoperim ca viata n-are nici un inteles, nu ne ramane altceva de facut decat...  sa-i dam un inteles.

A filozofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copiii.

Poti adanci asa de mult o problema, incat sa faci imposibila rezolvarea ei...

De cate ori o putere noua tasneste in noi, ni se tulbura sufletul ca apa unei fantani in care s-a desfundat un izvor nou.

Cand vrei sa vezi foarte clar un lucru, nu-l lumina prea tare, nu-i lua de pe fata toate umbrele.

Sunt multi orbi, dar cati au orbit de lumina?

Unii isi analizeaza cu atata staruinta slabiciunile, incat ajung sa le dea alt nume...

Şi cu asta se deşteaptă în suflet un dor după adevărata locuinţă a sufletului. Platon a numit dorul acesta Eros - şi asta înseamnă Iubire. Sufletul simte deci un "dor de iubire" după propria lui origine. Şi din acel moment, el trăieşte experienţa trupului şi a tuturor celor supuse simţurilor ca fiind nedesăvârşită şi neesenţială. Pe aripile iubirii, sufletul ar vrea să zboare "acasă" în lumea ideilor. Ar vrea să fie eliberat din temniţa trupului. (Lumea Sofiei)

Suferintele noastre isi pun pecetea pe bucuriile noastre, dar nu si invers. De aici subtonul de melancolie al intregii noastre vieti.

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

Ca şi când Marea-ar trebui să se despartă Şi să se ivească-o altă Mare, Iar din aceea – încă una – care Ar face din toate trei doar o părere,- o fluturare –   O succesiune de mări – De ţărm nevizitate – Ele însele hotar de mări – Eternitate – toate –   (traducere de Petru Dimofte)

Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite. Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite Să zboare între ceruri şi spume neperechi! Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi în calea unei inimi care închină mării O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării, Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb. Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze, Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!   Un greu Plictis, în care speranţe crude gem, Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem! Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge Sunt, poate, dintre-acelea ce vântul le va sparge Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi... Dar, inimă, ascultă-i cum cântă, pe matrozi! (Briză marină) Traducere: Şerban Foarţă

Inimile de piatra se incalzesc, daca le loveste des, foarte des, ciocanul sortii.

Mana stanga se aseamana la perfectie cu mana dreapta atat prin forma cat si prin dimensiuni si totusi mana stanga n-o poti imbraca in manusa mainii drepte.

Se spune ca pasari calatoare, care trec noaptea in carduri peste orase, se zapacesc de lumina ce-o imprastie acestea in intuneric, si pana in zori tot dau ocol orasului, nestiind incotro s-apuce; instinctele noastre mari si mici sunt ca aceste pasari: lumina constiintei le zapaceste…

Zeii stimuleaza si rodesc, idolii absorb si sterilizeaza.

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?   Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!"   O mare şi-un vifor nebun de lumină facutu-s-a-n clipa: o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi, o sete de lume şi soare.   Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie?   Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad - minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi. (Lumina)

Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste seşuri acoperind pământul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea. (Izvorul Nopții)

Literatura aforistica e sarea gandirii.

Cea mai frumoasa si in acelasi timp cea mai legitima urare ce-o poti face cuiva este: “Sa ajungi in tara fagaduintei. Pe care o porti in tine.” (Elanul insulei)