Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te vad,

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

 

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină!”

 

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

facutu-s-a-n clipa:

o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,

o sete de lume şi soare.

 

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie?

 

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te vad – minunato,

e poate ca ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

(Lumina)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.