Așteaptă; fii perseverent; răbdarea este un test al veșniciei.
(Alchimistul)
© CCC
Nu-i diamantul marea-ncununare
Ci lacrima pe care o culeg
Din geana ta, și încă nu-înțeleg
Ce te-a putut răni atât de tare.
Fără durere visul nu-i întreg,
Nici plânsul, zâmbet, fără alinare
Și nici un fel de importanță n-are
După trezirea ta, cu ce m-aleg.
Cât timp te pot simți supusă mie
Și încă-i noapte, și ți-e somn, și-i cald,
Străbat în gând întreaga veșnicie
Și-ntr-un ocean de liniște mă scald
Veghindu-te cu dragoste mai vie
Decât pe vremuri, stema, un herald.
(Cât timp te pot simți supusă mie)
Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
(Maestrul și Margareta)
Fiecare dintre noi avem undeva, departe, sau poate mai aproape, undeva unde este străin zgomotul oraşului şi îmbulzeala străzilor pavate, avem o casă. Un colţişor unde plecăm cu bucurie şi un pic de nostalgie. E casa de la ţară, proprie sau poate cea părintească, casa ce se află în satul unde ne-am petrecut copilăria şi pe dealurile verzi unde au rămas atâtea amintiri plăcute şi nopţi nedormite.
Cuvântul ţară are mai multe sensuri, aşa numim noi satul, ţara cea adevărată. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi e că dispar tradiţiile sfinte ale poporului nostru, care erau atât de bine păstrate, în fond, de ce mi-ar păsa atât de mult de tradiţii şi de sate? Pentru că acestea păstrează memoria istorică a neamului nostru, ceea ce este mai important decât acea istorie scrisă în cărţi şi modificată conform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iar un popor fără memorie istorică… Veșnicia s-a născut la sat, oare ce va fi când va dispărea?
(Despre Tradiții și Obiceiuri Românești)
Femeie,
ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult,
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic,
parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie, ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
“Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
(Într-un miez de noapte)
Lumea ar fi putut sa fie simpla, ca cerul si marea… Numai bucuria omului e otravita de gandul ca nu e vesnic.