Crescuţi în linişte, izolare şi odihnă,
Suntem deodată aruncaţi în lume;
Loviţi de o sută de mii de valuri,
Totul ne atrage, multe lucruri ne plac,
Multe altele ne tulbură, şi de la oră la oră,
Sufletul nostru neliniştit se clatină;
Experimentăm senzaţii şi ceea ce am simţit,
Vârtejul schimbător al lumii împrăștie departe de noi.
© CCC
Oamenii excepționali depășesc moralitatea; ei acționează în cele din urmă ca niște forțe fizice, elementare, ca focul și apa.
Era în Thule, departe,
Un rege lăudat
Și căruia, iubita, la moarte,
O cupă de aur i-a dat.
El bea din ea la ospețe,
Ținea nespus la ea,
Și ochii-i mureau de tristețe
De cîte ori o sorbea.
Și cînd a fost să moară,
Urmașilor lăsă
Orașele toate din țară,
Dar cupa o păstră.
Acolo, pe țărmul mării,
În sala din vechiul castel,
Cu toți fruntașii țării
La masă șade el.
Bătrînul crai se scoală,
Închină înc-o dat’
Și-azvîrle cupa goală
În valul înspumat.
Cu ochii stinși sub pleoape,
O vede cum căzu
Luată-ncet de ape,
Și-n veci nu mai bău!
(Regele din Thule)
(Traducere de Ștefan Octavian Iosif)
***
A fost în Thule un rege
Fidel, iubita sa
Murind i-a dat, să-l lege,
O cupă de aur, grea.
Doar ea-vrăjea simțirea
La orice-ospăț întins;
Când o sorbea, privirea
I se-neca de plâns.
Iar când simți că moare,
Urmașului i-a dat
Cetăți, și plai, și zare;
Dar cupa și-a păstrat.
La masa lui regală,
Cu cavalerii-n jur,
Ședea-n străbuna sală
Pe-un țărm de mare, sur.
Chefliu bătrân, ce zvântă
Al vieții ultim jar,
De-acolo cupa sfântă
O azvârli-n cleștar.
Văzu cum cade, zboară,
Și soarbe din potop;
Și ochii lui secară,
N-a mai băut un strop.
(Traducere Ștefan Augustin Doinaș)
***
Der König in Thule este o poezie a lui Johann Wolfgang von Goethe, scrisă în 1774. A fost folosită mai târziu în lucrarea majoră a poetului, Faust (partea a 2-a, rândurile 2759-82).
Goethe scrisese deja o poezie în iulie 1774, Geistesgruß, considerată o schiță a poeziei Der König în Thule. Aceasta a fost supusă unor modificări, în special asupra regatului mitic Thule, datorită sfatului lui Johann Gottfried Herder. Se credea că acest loc este cel mai nordic loc în care se aventuraseră marinarii greci antici. Poezia a fost publicată în 1782.
Poetul francez Gérard de Nerval a publicat o traducere a poemului lui Goethe în La Bohème galante (1855). Există și alte traduceri ale unor autori francezi, precum cea pusă pe muzică de Charles Gounod în opera sa Faust.
Poezia abordează teme ale dragostei și ale morții.
Această poezie a avut un mare succes popular și a fost pusă pe muzică de mai mulți compozitori printre care:
Franz Schubert a compus un Lied în Re minor în 1816; Friedrich Silcher, 1823; Hector Berlioz, 1829 și 1846; Franz Liszt, 1843 / revizuit în 1856; Robert Schumann, 1849, a compus un cor a cappella, Opus 67, intitulat Der König von Thule; Charles Gounod în opera Faust.
Să-mi fii tu oare-n veci pierdută?
Te-ai dus fără păreri de rău?
În încăperea-acum tăcută
Aud într-una râsul tău.
Cum călătorul, dimineața,
Scrutează-al spațiului mister,
Dar zarea i-o ascunde ceața,
Iar ciocârlia cântă-n cer:
Astfel privirea mea străbate
Prin crâng, pe câmp, prin locuri noi,
Iar cântecele mele toate
Te cheamă jalnic înapoi!
(Celei de departe)
Traducere de N. Porsenna
Îmi iau adio din privire,
Căci gura nu-l poate rosti,
Prin locurile de iubire
Mă-ntorc să le găsesc pustii.
Ce tristă e făgăduința
Chiar credincioasei amintiri!
Ți-i rece mâna, iar ființa
Încremenită-n reci simțiri.
Barem o cladă sărutare
Atâta m-ar fi fermecat,
Precum ne bucură o floare
Culeasă-n Martele-nnorat.
Dar, vai, vreo orhidee rară
Să ți-o culeg eu nu mai știu;
Când pentru tine-i primăvară,
La mine-i toamnă, și-i târziu.
(Despărțire)
Traducere de N. Porsenna
N-are culoare şi chip nici floarea de viţă-de-vie,
Dar cînd ciorchinele-i copt, farmecă oameni şi zei.
(Elegii romane)
(Traducere Teodor Boşca)
Ştii ţara unde sînt lămîi în floare,
şi portocale ard prin verzi frunzare?
Din cerul clar adie vîntu-n pace,
şi lauru-i semeţ, iar mirtul tace.
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea,
O, al meu drag, să plec cu tine-aş vrea!
Ştii casa? Ea se-nalţă pe coloane;
sclipesc odăi şi strălucesc saloane,
şi sînt statui, şi-ntorc priviri spre mine:
Copilă tristă, ce-au făcut cu tine?
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea,
O, al meu domn, să plec cu tine-aş vrea!
Ştii creasta-n munţi, cu-a ei poteci de fum?
Prin negură catîru-şi cată drum.
În peşteri e sămînţă de balauri.
Cad stînci şi vin puhoaie prin coclauri.
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea
Rîvnim. O, tată, să plecăm aş vrea!
(Mignon)
(Traducere Teodor Boşca)
Doar cine-a plîns de dor,
durerea-mi ştie!
Stingheră, fără zbor
spre bucurie,
un loc mereu măsor
de pe tărie.
Ah! blîndul meu amor
e-n pribegie.
Ca beată sînt, şi mor
arzînd de vie.
Doar cine-a plîns de dor,
durerea-mi ştie!
(Doar cine-a plîns de dor)
(Traducere Teodor Boşca)
Ce viu e-al firii
Chip luminos!
Ce mândru soare,
Ce plai voios!
E-n floare-acum
Orice vlăstar,
Şi glasuri mii
Pe crengi răsar.
De-avânt şi cânt
Tot omu-i plin.
O, câmp, o, cer!
O, râs senin!
O, tu, iubire,
Dalbă splendoare,
Ca-n zori un abur
Pe munţi în zare!
Tu-nfiorezi
Proaspăta glie
Şi-al firii imbold,
Iar lumea re-nvie.
O, dulce fată,
Ce dragă-mi eşti!
Ce calzi ţi-s ochii!
Cât mă iubeşti!
Precum ciocîrliei
Cântare şi-azur,
Iar florii o boltă
Cu aerul pur,
Aşa-mi eşti tu dragă,
Şi-o flacără sunt!
Tu, ce duh tânăr,
Extaz şi avânt
Spre vers şi dansuri
Îmi dăruieşti,
Fii pururi ferice,
Precum mă iubeşti!
(Cântec de mai)
(Traducere Teodor Boşca)
O culegere de anecdote şi maxime este cea mai preţioasă comoară pentru omul de lume, dacă ştie să presare la locul potrivit pe cele dintâi, iar pe celelalte să şi le amintească în cazuri adecvate.