Odată ce vei fi simțit mirosul de praf al Indiei, nu te vei mai elibera niciodată de el.
(Primăvara păunului)
© CCC
Primul lucru care izbește simțul mirosului călătorului care sosește la Veneţia este absenţa totală a parfumului de gunoi de cal.
© CCC
Mirosul acesta venea de la pământul cald, de la orzul încă verde, dar deja năltuţ, şi de la căpiţele mici, rotunde, de fân, alergând în şiruri spre nemărginirea verde, unde cerul, întunecându-se, se contopea cu suprafaţa plană a pământului.
(Doamnele din Sankt-Petersburg)
Mergeam departe, spre podgoriile de la Băiceni, pe o vreme frumoasă de toamnă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntul abia-abia adia, ici cu miros tare de pădure, dincolo cu parfumul uscat al miriştilor.
Îmi place verbul a simți: a simți zgomotul valurilor mării, a simți un miros, a simți sunetul ploii care te stropește pe față, a simți pixul cum așterne gândul pe o foaie goală, a simți mirosul ființei iubite, a-i simți vocea și privirea. A simți e un verb emotiv, care te unește cu cine te simte.
Simplitatea înseamnă să fii deschis în fața celorlalți
Și ne este atât de greu să fim noi înșine cu ceilalți.
Ne este teamă să nu fim înțeleși greșit, să părem fragili,
să ne vedem la mila celor ce se află în fața noastră.
Nu ne expunem niciodată.
Pentru că ne lipsește puterea de a fi oameni,
cea care ne face să ne acceptăm limitele,
cea care ne face să le înțelegem, dându-le sens și transformându-le în energie,
în forță chiar.
Îmi place simplitatea care se însoțește cu smerenia.
Îmi plac rătăcitorii.
Îmi plac oamenii care știu să asculte vântul pe propria piele,
să simtă mirosul lucrurilor,
să le capteze sufletul.
Cei a căror carne este în contact cu carnea lumii.
Pentru că acolo există adevăr, acolo există blândețe, acolo există sensibilitate, acolo există încă iubire.
(Simplitatea)
© CCC
Din somnul orb de noapte-ntunecoasă
De unde-au stat departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorite până jos
E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi
Se simte iarăşi mirosul câmpiei
Din nou aruncă soarele pojar
La cântecul înalt al ciocârliei
Ies roadele cu capetele-afar’
Aruncă ziua peste tot cu vrăbii
În codri cucii iară-au năvălit
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.
(Primăvara)
Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.
E sub o masă cu trei picioare;
e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică
şi în butoiul dogit, plin de pene.
(Imagini pentru Crusoe, Umbrela de capră)