Citate de Alexandru Macedonski

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Trandafirul Nu e nicăieri Mângâiat în zori De adieri. Să nu spui: Pălește tinerețea! Să nu spui: Își face cuib tristețea! Spune-i florii: Bun rămas! Păcat! Și culege Crinul ne-ntinat. (Trandafirul) Traducere de Virgil Teodorescu

Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

I – Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit, În soarta mea m-am împietrit Rămân ca marmura de rece… Să plâng, să sufăr, am uitat. Am fost un cântec care trece, Şi sunt un cântec încetat Rămân ca marmura de rece… Uscat e tot ce-a înflorit, Entuziasmul a murit, Şi a mea inimă a-ngheţat…

Am fost un cântec care trece Şi sunt un cântec încetat. II – Ţărână

Ţărână — suntem toţi ţărână, E de prisos orice trufie… Ce-a fost, în veci are să fie… Din noi nimic n-o să rămână. Zadarnic falnice palate Sunt în pământ rădăcinate Nici o pieire nu s-amână. Despoţi, cu frunţi încoronate, Poeţi, cu harpe coronate, Filozofi, oameni de ştiinţă, Păgâni, vestiţi prin necredinţă, Nici o pieire nu s-amână… Ţărână, suntem toţi ţărână.

III – Iertare

Iertare! Sunt ca orice om M-am îndoit de-a ta putere, Am râs de sfintele mistere Ce sunt în fiecare-atom… Iertare! Sunt ca orice om. Sunt ticălosul peste care Dacă se lasă o-ntristare De toţi se crede prigonit, Dar, Doamne, nu m-ai părăsit… Sunt om ca orice om — iertare.

IV – Duşmanii

Duşmanii mei se înmulţesc Şi nedreptatea mă-nfăşoară… Abia mai pot să mai trăiesc De cine n-am lăsat să moară, Aleargă toţi şi mă-nnegresc, Ah! Viaţa nu este uşoară.

V – Zburam

Zburam pe aripi strălucite… Copilul cel de altădată Nevinovat ca şi o fată Neveştejită de ispite, E azi mocirla noroioasă Cu adâncime-ntunecoasă Şi cu miasme otrăvite. Sunt eu de vină, sau nu sunt, Oh! Dumnezeule preasfânt, Auzi-mi glasul pocăinţei, Redă-mi puterea biruinţei, Refă-mă omul care-am fost Sau dă-mi obştescul adăpost… Zburam pe aripi strălucite.

VI – Şi-au zis…

Şi-au zis: — e singur — e pierdut Asupra mea se năpustiră… Onoarea mea o nimiciră,

Am sângerat, dar am tăcut. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră; Din inimă nu mi-au lăsat Un singur colţ nesfâşiat. Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră, Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră, O ţară-ntreagă s-a-ntrecut Să-mi dea venin — şi l-am băut. Dar, Doamne, nu te biruiră. VII – Cât am trudit…

Cât am trudit, cât am muncit, Şi cum nimic n-am folosit, În lume nu este răsplată… Dreptatea este blestemată, Şi omul bun nesocotit. Pe fruntea mea n-am nici o pată — Zadarnic! — sunt un osândit, În lume nu este răsplată. Cât am trudit, cât am muncit.

VIII – Eram

Eram puternic împărat Prin sufletească poezie, Prin tinereţe, prin mândrie, Prin chip de înger întrupat. Mi se-mplinea orice dorinţă,

Era o lege-a mea voinţă; Râdeam de orice duşmănie… Prin sufletească poezie, Domneam de soartă nencercat. Eram puternic împărat. IX – N-am în ceruri

N-am în ceruri nici o stea… Soarta mea e soarta rea, Am pierdut orice credinţă Înecată-n suferinţă, Am pierdut orice putere Nimicită de durere; Însă viaţa nu-mi blestem Şi nici moartea nu mi-o chem; Fără scop trăiesc în lume Nu mai sunt decât un nume, Nu mai plâng, nici nu mai gem, Iar cuprins de griji amare, Nu mai sunt decât răbdare… N-am în ceruri nici o stea.

X – Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin tine Şi averea, şi puterea, Fericirea, mângâierea Ce ne trebuie ştii bine. Dai cu dreaptă socotinţă

Mulţumiri şi suferinţă Lui Isus i-ai dat o cruce Căci ştiai c-o poate duce; Când dureri ne dai şi nouă, Ne dai plânsul ca o rouă; Când dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere, Când dai răilor cruzime, Dai blândeţe la victime. Eşti puterea înţeleaptă Şi justiţia cea dreaptă; Fă oricând ce vrei din mine. Doamne, toate sunt prin tine… XI – M-am uitat

M-am uitat la fericiţi… I-am văzut nemulţumiţi E orice zădărnicie. Cei pe care-i vezi în slăvi Adăpaţi sunt cu otrăvi; Cei trăiţi în sărăcie Plâng pe-a lor nemernicie; Cei mai mândri împăraţi Sunt de chinuri zbuciumaţi E orice zădărnicie. Vai, născut eşti să trăieşti, Nencetat să pătimeşti Fii frumos, fii sănătos, Eşti de-acelaşi vierme ros; Traiul crud şi nempăcat

Te sfărâmă nencetat, Să te soarbă are pripă, Nu-ţi dă pace de o clipă. Bogăţie, sărăcie, E orice zădărnicie. Sănătate, tinereţe, Minte, suflet, frumuseţe, Tot ce-a fost, ce-are să fie, E orice zădărnicie. Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi… M-am uitat la fericiţi. (Psalmi moderni)

Fiecare trandafir cade pradă iernii. © CCC

O poemă... după mine, trebuie să conţină tot: supărare, suferinţi, lăcrămi, disperări, dezgustări, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să întâlnească într-însa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin o poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii.

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea. Simt izbânda-n depărtare printre trudă şi noi lupte, Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.

(Sonetul puterii)

Răbdarea este, poate, vitejia cea mai adevărată şi forţa cea mai supremă. Credinţa mea este că orice om trăieşte atât cât îi trebuie ca să îşi îndeplinească misiunea pe pământ.

Femeile sunt ca trandafirii ale caror flori frumoase, dupa ce abia s-au deschis, se si ofilesc.

Aș vrea să am trandafiri... sunt așa calzi și prietenoși. Când sunt mulți, în coșul în care-i vinde țiganca, sunt frumoși într-adevăr, dar rămân flori ca oricare altele. Când îi aduci în casă, în odaia ta, mai ales, îți devin prieteni, te îmbrățișează cu mirosul lor, cu culoarea, și nu știu cum - parcă așteaptă să fie și ei mângâiați. Mai că îmi vine să-i sărut. Ei sunt mai albi, mai curați decât oamenii. (Însemnările mele)

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca a facut mai multe Eve, Una cu parul lung, de aur, una cu pielea bruna, Una vesela, una tandra, iar cand a terminat, Acest Dumnezeu care, de fapt, creeaza mereu aceleasi lucruri, Cu ceea ce a ramas dupa ce a creat femeile, a facut... trandafirii. © CCC

Primavara da foc naturii cu trandafiri. (traducere CCC - Copyright ©2012)

Iarnă este în capul meu, dar primăvara eternă este în inima mea. Respir la această oră parfumul liliacului, al violetelor și al trandafirilor, ca acum douăzeci de ani. © CCC

Omul cultiva o mie de trandafiri fara sa gaseasca lucrul pe care il cauta, cand de fapt l-ar putea gasi intr-un singur trandafir.

Un trandafir de toamna este mai presus decat orice alt lucru incantator. (traducere CCC - Copyright ©2016)

Pentru a culege mai mulți trandafiri, trebuie doar să plantezi mai multe tufe. © CCC

Nu există trandafiri fără spini. (Ulise)

Optimistul vede trandafirul, nu ghimpii sai; pesimistul vede numai ghimpii, uitand de trandafir.

Imaginaţi-vă uimirea omului daca ar vedea azi primul trandafir! El nu ar sti ce nume special sa-i ofere. (traducere CCC - Copyright ©2012)

Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. (Noaptea de mai)